[~CARTE ÎN CURS DE EDITARE ȘI SCRIERE~]
• Copertă realizată de către: @yoonymi 🫶🏻
Când soarele va apune pentru ultima dată să știi că poporul se va revolta. Își vor lăsa copiii și nevestele acasă pentru a lupta.
Dar nu va fi o luptă ușoară, mult...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
•Genesis•
***
Mergeam în pas grăbit pentru a ajunge la unitatea de îngrijire. Ceilalți recruți erau deja acolo, am plecat de lângă Mikko cu inima strânsă știind că trebuia să o las acolo ascunsă în frig. Speram ca nimeni să nu o găsească, fiindcă atunci era pierdută. Pe când intram cu pași mici în unitatea patruzeci și șapte, după prag la dreapta se afla căpitanul Zuko privindu-mă cu singurul său ochi bun.
- Unde ai fost până acum, Kalyott? întrebarea îi ieșii de pe buzele-i subțiri. Stătea și mă analiza îndelung așteptând un răspuns.
Înghit în sec încercând să găsesc un răspuns acceptabil.
- Eram la toaletă, domnule! spun și stau în poziție dreaptă privindu-l serioasă.
Acesta ridică o sprânceană privindu-mă cu atenție. Pare că știe că ascund ceva, sau mai bine spus, pe cineva. Avea părul destul de lung care era de obicei prins într-un coc foarte strâns la spate.
Într-un final, acesta aprobă din cap și mă lasă să trec la coadă. În fața mea, Tessia își întoarce capul în spate și mă privește confuză.
- Kalyott, unde ți-e prietena fluture vrăjitoare? întreabă aceasta.
- Oh, de Miko spui? Nu, nu îmi amintesc să fi venit astăzi, spun evitându-i privirea cu grijă, aceasta își îngustează ochii încercând să găsească singură adevărul, ridică totuși de o sprânceană și se întoarce înapoi la rând. Expir ușurată privind în fața mea. Erau coloane de câte patru linii lungi care se întindeau. Lângă fiecare scaun stătea câte un om lat în umeri purtând uniforma soldaților de grad cu puțin mai mare decât a recruților. Cel de la coada la care eram, se uita lung, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul nerăbdător, cred că voia deja să termine.
O femeie se trânti pe jos zbierând și bătând cu picioarele în podea disperată. Doi soldați săriră să o oprească luând-o de brațe cu putere.
- Nu, nu părul meu, este singura amintire pe care o mai am de la mama mea, va rog...nu și asta! țipă aceasta disperată plângând. Cu toții se uitau la ea triști, însă nimeni nu spunea nimic în apărarea ei. Coloanele se puseră din nou în mișcare. Priveam tristă către părul meu șaten, aveam să îmi iau rămas bun de la el în doar câteva minute.
Ajungând să fie rândul meu, mă așez pe scaun cu privirea pierdută. Nu crezusem că va fi atât de greu să devin soldat. Nu avem mâncare îndeajunsă, hainele fără de găuri sunt un privilegiu pe care nu mulți îl au, iar pe lângă asta, vin tyvoros în curând. Simțeam că tot ceea ce fac aici nu este îndeajuns, dar trebuia să o fac. Mama mea merită să doarmă în pace, trebuie să aflu ceea ce i s-a întâmplat. Dorul de ea, de familia mea, de acasă îmi înțeapă ochii. Părul începe să cadă în valuri de pe umerii mei. Simt un nod în gât.
