Puteri mortale

"Nu erau gratii la ferestre și nici un wc lângă dulap "

         După cum am spus eram normală. Desigur nu știu cât de normala poate fi considerată o fată a cărei părinti sunt morți și care locuiește la singura ei rudă în viață. Dar nu asta este ideea, ideea e ca eram normala.

Povestea cu fata normală se termină în ziua în care, am ajuns să fug de fiecare obiect care mă înconjura.
Toate lucrurile se roteau și m-am speriat atât de tare încât am fugit pana am ajuns într-o pădure de unde nu am ieșit pana nu m-a găsit mătușa Katy alături de mulți ofițeri de poliție.

Cam asa am ajuns la o grămadă de psihologi care îi recomandau mătușii institutul Cross din New York.

Acum eram în cameră mea făcându-mi bagajul deoarece urma sa plec la institut. Am ţipat, am plâns, am făcut chiar și pe copilul model doar ca sa opresc plecarea mea, în schimb nu am făcut decât să o fac sa îmi ţină o predică de vreo 40 de minute despre cât este de important sa ne cunoaștem pe noi și să acceptăm unele lucruri.

Jeleam și oftam în timp ce îmi terminam bagajul apoi am auzit-o pe mătușa Katy cum striga din toti plămânii, deoarece eu eram la etajul al doilea al imensei ei case.

-Bree, e timpul să plecăm!

Am ezitat o clipă înainte să ies din camera și am privit din nou în jur ca nu cumva să uit ceva.
Ochii mi-au rămas asupra unui fotografii cu mine și părinti mei. Poza aceea era de când aveam șapte ani, și o făcusem în pădurea de vis-a-vis de casa mătușii.
Am apucat poza și am îndesat-o în bagajul mic, apoi am ieșit din cameră închizând ușa în urma mea.

-Bree,pentru numele lui Dumnezeu! Grăbește-te! Striga mătușa din nou, făcându-mă să mă strâmb din cauza vocii ei prea ridicate.

-Vin acum! Strig tare coborând repede pe scări.

Când am ajuns la parter am găsit-o pe mătușa Katy stând cu ochii aţintiţi pe ceasul de mână .

M-a ajutat să îmi duc bagajele în mașină ,și apoi sa așezat lângă mine pe bancheta din spate. Nu era nevoie să conducă deoarece îl avea pe Albert, care era șoferul ei de când mă știu.

Un timp am stat amândouă tăcute, eu ascultând muzică și uitându-mă pe fereastra iar ea verificând niște e-mailuri.

-O să fie bine. Mi-a spus afișând un zâmbet încurajator.
I-am zâmbit și eu deșii nu eram prea sigura de ceea ce mi-a spus.

După câteva ore de mers cu mașina, am ajuns la aeroport. Eu am urcat în avion și mătușa s-a întors acasă.

Tot drumul m-am gândit că defapt tot ceea ce mi se întâmplă este  o glumă proastă,si că poate după ce voi ajunge, mă vor aștepta niște oameni cu o pancartă gigantică pe care sa scrie "Ai luat teapă ".

După alte câteva ore de mers cu avionul încă putin timp de mers cu taxiul am ajuns în faţa institutului Cross. Atunci am realizat ca nu am să văd prea curând aceea pancartă.

Institutul era o clădire de mărime media cam de doua etaje, construita în formă de L.

La ușa mica eram așteptată de o femeie înaltă cu parul prins într-un coc strâns, cu un costum negru format dintr-o fusta strâmtă pana la genunchii și un sacou încheiat pana sus .

-Bună, tu trebuie să fi Bree. Mi-a spus acesta după ce am ajuns în faţa ei.

-Da, eu sunt Bree Wayne. Îi răspund încet dându-mi seama ca și ea a auzit nesiguranță din vocea mea.

-Eu sunt Amara Milers. Sunt directoarea acestei școli particulare. Intră te rog. Îmi spune în timp ce îmi făcea loc să intru ajutându-mă sa car bagajele.