Deep Breath; jikook

Capitolul 18

Ziua 33

O săptămână a trecut de când nu mai știu nimic de tine. Nici un telefon, nici un mesaj, nici măcar un semn de viață. Am încercat să te sun, dar aveai telefonul închis. Incerci să mă eviți?

Te-am căutat. Am încercat să aflu ceva de tine, dar în zadar. L-am întrebat până și pe fratele tău dacă știe ceva de tine, iar răspunsul lui a fost înfiorător pentru mine: " Încearcă să-l uiți! Nu cred că se mai întoarce vreodată."

Nu înțeleg ce vrea să spună prin asta. Știe ceva de tine și nu vrea să recunoască? Ascunde ceva? Nu vreau să cred că este adevărat. Nu vreau să cred că nu te vei mai întoarce niciodată. Nu pot lăsa ca asta să se întâmple. Sunt hotărât să aflu ce se întâmplă cu tine.

As vrea să mă afund tot mai mult în mintea ta și să știu ceea ce gândești. Să aflu de unde a început toată distanțarea asta dintre noi și să pot remedia situația dezastruoasă în care ne aflam. Aș vrea ca totul să fie exact ca înainte, dar nimic din toate astea nu se mai poate întâmpla acum.

Vreau să deslușesc cât mai repede acest mister și să pot să salvez eventuala dragoste dintre noi. Vreau să aflu ce te determină să te porți astfel și ce te face să te ascunzi de mine.

Știu ca încă mă iubești. Am putut-o vedea în privirea ta îndurerată atunci când m-ai văzut alături de Jongsuk. Te pot citi ca pe o carte deschisă, chiar nu ai învățat asta încă? Știu ca ai fi vrut să ma plesnești și să te descarci, dar ai preferat să te prefaci că nu-ți pasă. Ai vrut să mă faci să sufăr, dar nu înțeleg de ce ai vrea asta.

Voiam atât de mult să aflu ce este în neregulă cu tine, așa că am așteptat să pleci și am început să-ti cotrobăi prin șifonierele pe care mi-ai spus că nu am voie să le deschid niciodată, dacă nu vreau să sufăr, sau să te urăsc.

Acum puteam afla în sfârșit ce ascunzi, Jungkook.

Am tras o gură mare de aer sperând să nu fie ceva atât de grav și mi-am făcut curajul să deschid acele blestemate de uși.

Am prins între degete o hârtie scrisă de curând, cu semnătura ta la sfârșit.

Știam ca astăzi ai să citești scrisoarea. Am plănuit asta încă de la început.

Nu vreau să o lungesc Jimin, dar totuși pentru început îmi cer scuze pentru comportamentul meu distant din ultimele săptămâni.

Vreau doar să-ți curmez suferința. Știu că mă iubești și fac asta doar pentru tine. Să nu crezi că sunt egoist. Ba din contră, îți vreau doar binele.

Începând de acum, ăsta o să fie ultimul mesaj de la mine, ultimul semn de viață și ultima fărâmă de iubire pe care ți-o dau cu scopul de a o proteja și de a ști cât te iubesc.

N-ai să mă mai vezi, n-ai să mai știi nimic de mine, însă eu o sa fiu cel care va avea grijă de tine.

Sper să mă înțelegi...Nu cred că cer prea multe. Îmi doresc doar ca tu să fii fericit cu fratele meu, iar asta mă va face și pe mine fericit.

Te iubesc Jimin, ține minte asta!"

Obrajii-mi erau plini de lacrimi, iar inima-mi era sfâșiată. Orice urma de tărie din sufletul meu a fost spulberată. Mă simțeam atât de slab și vulnerabil. Corpul îmi este paralizat, iar privirea ațintită spre acea foaie amărâtă în care tu ți-ai luat adio de la mine.

M-am prăbușit la pământ și am dat drumul șiroaielor de lacrimi și suspinelor ce zăceau în sufletul meu de atâta amar de timp. Simt cum viata îmi e pe terminate. Daca nu te am pe tine, nu vreau sa am nimic.

Trebuia să te găsesc, nu puteam să las să se termine așa. Nu puteam să te las să faci greșeala asta. Esti un suflet mult prea bun ca să suferi, Kookie, iar tu nu ai inteles niciodată asta.

Am încercat cu greu să-mi stăpânesc lacrimile și m-am îndreptat către fratele tau ce stătea în sufragerie. I-am prins gulerul tricoului și l-am ridicat privindu-l cu lacrimi în ochi. Mi-am găsit cu greu cuvintele pentru a întreba unde ești, iar la insistențele mele, mi-a dat adresa unde te puteam găsi.

Alergam ca un nebun printre străzile orașului acoperite de gheață, și simțeam cum corpul meu nu mai rezistă mult. Era mult prea frig, iar eu eram îmbrăcat doar cu o pereche de pantaloni de trening si un pulover. Mi-am strâns pumnii și mi-am încleștat maxilarul încercând să înfrunt gerul de afară. Alergam din ce în ce mai repede, dar cu toate eforturile mele, am ajuns prea târziu.

Doua mașini de salvare erau parcate in plină stradă, iar un trup firav și lipsit de vlagă era înconjurat de medicii ce încercau să-i salveze viața.

M-am înghesuit cu greu printre aceștia și am ajuns la tine. Chipul îți era pal, iar buzele tale erau uscate. Sângele îți cobora de pe tâmplă in jos, iar corpul tău stătea neputincios in mainile doctorilor. Fusesei împușcat!
Asta era imaginea de care m-am temut în tot timpul. Dar se pare că nu am putut să scap de coșmarul asta ce astăzi a devenit realitate.

Plângem atat de tare încât am reușit să atrag toate privirile. Încercam cu disperare să ajung mai aproape de tine și am reușit să-ți strâng neputincios mâna. Era rece, la fel ca și sufletul meu.

Am simțit doua brațe ce-mi prin mijlocul și mă trag departe de tine. Țipam fără să-mi dau seama strigându-te în speranța că ma vei auzi. Nu voiam să-ți dau drumul în ciudat opunerilor celui ce încerca să ne despartă.

Încercam sa rezist, dar unul dintre doctori ne-a despărțit mâinile atunci când te-au băgat în salvare. Încă simțeam mâinile acelea mari ce îmi trăgeau coprul și m-au intors catre el. Fratele tău mă privea cu lacrimi în ochi încercând din răsputeri să mă calmeze și să mă facă să înțeleg că doar te duc la spital, însă suferința și disperarea erau mult prea mari pentru a putea gandi rațional.

Totul se desfășura cu încetinitorul în mintea mea, până în momentul în care salvarea a dispărut din fața mea, odată cu mulțimea de oameni care se răspândeau printre străduțele mici dintre blocuri.

Am rămas urlând de durere, în timp ce corpul meu zăcea în zăpadă rece de pe pământ. Tremuram din cap pana in picioare, iar hainile îmi erau ude și la fel de înghețate  ca și vremea de afară.

Aceleași brațe care încercau sa mă țină mai de vreme m-au ridicat cu greu de jos, înfăşurându-mi trupul într-o pătură mare și groasă. L-am privit scurt în ochi și am aruncat pătura, începând să fug către cel mai apropiat spital din zonă, în care știam că o să ajungi tu. Nu ma mai interesa de nimeni acum, tot ce conta erai doar tu.

Spatele îmi era încordat, iar privirea ațintită către ușa salonului în care te aflai. Am intrat timit, dar tu încă erai în comă, încercând să-ți ți sufletul aici doar cu ajutorul aparatelelor.

M-am asezat în genunchi, încă plângând. Ti-am prins strâns mâna și ti-am mângâiat frunte.

Oare asta era momentul in care ne despărțim? Acum trebuie să-mi iau rămas bun de la persoana pe care o iubesc cel mai mult? Trebuie să lupți JungKook! Nu te lasă bătut! Știu că ești puternic, nu fi un laș, așa ca mine. Dacă o persoană trebuie să moară, aceea voi fi eu.

Te iubesc, Jungkook!

______________

Gata si cu penultimul capitol al cartii. Sper din suflet sa va placa si sa imi spuneti parerile chiar daca eu simt ca nu a iesit prea bine. As fi vrut sa fie mai complex, insa nu stiu ce s-a intamplat cand am scris capitolul.

Imi cer scuze pentru eventualele greseli, doar ca nu am avut timp sa-l corectez la sange.