Deep Breath; jikook

Capitolul 2

Ziua 2

Îți mai amintești primul nostru sărut? Eu cu siguranță nu-l voi putea uita niciodată. A fost poate cea mai frumoasă clipă a vieții mele. Îmi este cea mai de preț amintire.
Ți-am spus tot ce simt pentru tine și îmi era frică că o să mă refuzi, dar nu ai făcut-o. Ai zâmbit, iar eu am continuat. Ți-am zâmbit înapoi. Probabil fusese cel mai sincer zâmbet pe care îl oferisem vreodată. Mi-am împleticit degetele cu ale tale și te-am tras mai aproape de mine. Ți-ai lipit fruntea de a mea, iar eu mi-am frecat jucăuș nasul de al tau. Buzele ne erau doar la câțiva milimetri distanță, iar dorința mea de a te săruta era uriașă. Mi-am lipit buzele de ale tale, iar tu mi-ai mușcat-o încet pe una dintre ele. Ai zambtit din nou, iar asta am făcut și eu. Senzația pe care o simțeam era de nedescris, iar gustul buzelor tale îmi provoca dependență.

M-ai făcut să fiu dependent de tine, iar faptul că nu te mai am lângă mine mă distruge. Îmi simt sufletul gol. Și așa va fi până când tu te vei întoarce la mine. Nu am de gând să-mi refac viața. Nu am de gând să renunț la tine. Dragostea mea e mult mai puternică de atât.

Mă simt năucit, de parcă un glonț mi-a pătruns pieptul și m-a lovit direct în inimă. M-a distrus...faptul că ai plecat m-a distrus.
Nu știu cum am rezistat atât de mult timp fără tine, dar știu că nu mai pot continua așa pentru mult timp. Cu fiecare secundă ce trece sunt tot mai ditrus, tot mai trist. Parcă nici nu mai sunt eu. De când ai plecat nu mai am nimic, m-am neglijat. Nu mai pot! Nimeni nu mă mai poate ajuta. Nimeni nu mă mai poate salva din agonia pe care o trăiesc în fiecare zi!
M-am schimbat. Am slăbit atât de mult, iar cearcănele ce îmi înconjoară ochii au devenit din ce în ce mai mari. Mă uit în oglindă și nu mă mai recunosc. Știi de cât timp nu am mai zâmbit? Ei bine, nici măcar eu nu îmi mai amintesc. Sunt din ce în ce mai monoton, văd viața dintr-o altă perspectivă. Totul mi se pare alb-negru. Nici măcar nu-mi mai amintesc cum e să fiu fericit. Poate că tu încă știi, dar eu...eu sunt tot timpul trist.
Uneori îmi imaginez că tu încă ești lângă mine...și vorbesc de unul singur. Așa pot trai măcar o clipă crezând că ești aici. Dar mă mint pe mine însumi. Fac asta pentru că sunt sfâșiat de singurătate. În ultimul timp nu am mai vorbit cu nimeni. Cred că înnebunesc. Sau poate că deja am făcut-o. Am ajuns să nu mă mai cunosc nici măcar pe mine. Sunt sigur că dacă m-ai vedea nici tu nu m-ai mai recunoaște.

Și iată că îți scriu din nou. Asta are așa de puțin sens...știu. Nu are rost, dar când fac asta mă simt de parcă aș vorbi cu tine și pentru moment mă liniștește. Este singurul lucru care îmi mai poate alina durerea. Singurul leac care mă poate face să mă simt mai bine măcar pentru o secundă.
Îmi lipsești, dorul de tine mă copleșește, am renunțat la tot. Nici măcar nu mai am o viață. Ma simt mort! Nici nu știu de ce încă mai trăiesc. Pur și simplu nu îmi mai înțeleg rostul. Tot ce fac este să stau singur într-o amărâtă de cămăruță și să mă gândesc la tine.
Mi-e frig...doar prezența ta ar putea să mă mai încălzească acum. Ninge...și am impresia că în camera mea e mai frig decât afară. Nici nu m-am obosit să aprind focul. Nu vreau să fac asta! Mi-ar încălzi doar trupul, dar sufetul nu mi-l poate încălzi decât o singură persoană. Și aceea ești tu!

Te vreau înapoi! Vreau să te țin la pieptul meu și să nu-ți mai dau drumul niciodată. Dacă aș avea din nou o șansă, nu aș mai face greșeala de te lăsa să pleci atât de ușor. Aș lupta pentru tine până când aș pieri. Oricum deja fac asta. Mă sting ușor. Absența ta îmi face toate astea. Ea mi-a luat orice urmă de fericire și orice mic zâmbet de pe chipul meu plâns. M-a ruinat.

Te rog întoarce-te la mine, Jungkook! Te rog! Nu te voi uita niciodată. Eu trăiesc pentru tine, doar pentru tine și vreau să-ți mai spun doar că...te iubesc!