Deep Breath; jikook

Capitolul 3

Ziua 3

O nouă zi fără tine...o nouă zi în care îmi plâng de milă și în care mă chinui să mai respir din cauza durerii puternice din adâncul sufletului meu.
Trăiesc pentru tine...Doar pentru tine. Dragostea ta ține locul sângelui ce îmi pulsează prin vene.
Nu știu dacă să mai sper. Aștept de atât de mult timp să te întorci la mine când tu poate nici nu îți dorești asta. Și mă chinui degeaba să traiesc. Oricum viața mea s-a schimbat radical. Încerc să repar ceva ce poate este ireparabil. Și greșesc. Tot ce fac eu este să greșesc.

Acum stau în fața oglinzii cu un cuțit în mâna. Chipul meu este asemenea unui om fără suflare. Este palid și obosit. Urmele lacrimilor fiind întipărite adânc pe pielea mea. Mi-am îndreptat lama cuțitului către mâna mea, fiind gata să fac mișcarea ce m-ar fi putut costa viața. Dar mi-am dat seama că nu trebuie să fac asta. L-am aruncat cu putere ducându-mi mâinile în părul meu. Am început să plâng. Acum asta nu mi se mai pare atât de anormal, este chiar un lucru frecvent în viața mea.
Mi-am șters încet lacrimile și m-am hotărât să plec din nou în căutarea ta. Mi-am luat jacheta uzată din cauza timpului și bocancii mei vechi, ușor deterioraţi .
Am deschis ușa, iar frigul m-a făcut să tremur instantaneu. Mi-am pus gluga pe cap și am continuat să merg. Fulgii de zăpadă îmi atingeau fața și o înghețau mai rău decât era înainte.
Am văzut o covrigărie. Cred că era timpul să mănânc și eu ceva. Am scos din buzunar puținii bani ce îi aveam și mi-am luat un covrig și o cafea care să mă mai încălzească puțin.
M-am așezat pe o bordură, sub un acoperiș și am început să mănânc. Mușcam cât de puțin puteam din covrig pentru a savura cât mai mult fiecare îmbucătură.
Mi-am ridicat privirea și am văzut două siluete ce îmi păreau atât de cunoscute. Oare chiar erai tu? M-am îndreptat către voi și am rămas șocat văzându-te pe tine și pe Taehyung. M-am apropiat cu capul plecat de voi și am simțit o căldură ce mi-a făcut din nou inima să bată normal. Îmi luasei mâna într-a ta. Nu am avut curajul să îmi ridic capul, dar am zâmbit. Pentru prima dată de când ai plecat am zâmbit. Caldura corpului tău mă făcea să mă simt din nou eu. Îmi transmitea mii de sentimente și îmi trezea mii de amintiri. Dar apoi am simțit cum ți-ai luat mâna și ai plecat. Atunci, inima mea s-a rupt în bucăți. M-am uitat în palma mea și am văzut niște bani. Asta ai făcut...mi-ai dat niște amărâți de bani. M-am simțit doborât din nou, zâmbetul mi-a pierit instantaneu și te-am privit din nou cum pleci. Am vrut să mă întorc după tine, dar te-ai urcat într-o mașină și ai dispărut...
Am început să plâng din nou, simțind cum cedez. M-am prăbușit în genunchi și am dat frâu liber lacrimilor și suspinelor ce zăceau în sufeltul meu gol. Eram singur din nou, totul în jurul meu era pustiu, nicio mașină și nicio umbră de om în tot orașul. Până și tu ai plecat, iarăși.

Oare nu m-ai recunoscut? Poate asta s-a întâmplat. M-am schimbat prea mult și din cauza hainelor m-ai confundat cu un cerșetor? Sau poate doar ai vrut să-ți bați joc de mine... Nu știu ce să mai cred.

Acum, când îți scriu din nou, inima abia că mi se mai mișcă în piept, parcă nici măcar nu mai respir, iar câteva lacrimi îmi alunecă pe obrajii mei pali, pe foaia albă zărindu-se câteva dintre ele. Cu toate că nu știu dacă tu mai simți ceva pentru mine să știi că eu încă...te iubesc!