Heat

♛Capitolul 10︱V2

♛Hεαvץ

Am deschis greoi ochii, încercând să-mi revin din starea asiduă de amorțeală care pusese stăpânire pe corpul meu. Dar n-am recunoscut împrejurimile, așa că din starea de moleșeală acută am trecut la o stare alertă și agitată. Unde naiba eram? Am încercat să-mi mișc corpul, însă eram legată de încheieturi cu funii împletite, de o grosime jenant de măreață, care nu puteau fi rupte nici măcar de un culturist, dar barem de mine.

Funiile erau de asemenea prinse de picioarele scaunului de metal, pe care eram așezată, cât să nu pot să mă ridic în picioare decât cu el atașat de mine. De multe ori am văzut filme cu răpiri, însă n-am crezut niciodată că mi se va întâmpla și mie. Pe viu.

Pentru că, deși gândul mă îngrozea ca naiba, eram răpită.

Și îmi era frig. Nu aveam decât rochița neagră din tricot de aseară pe mine, iar mâinile îmi erau așa de reci și amorțite, încât aveam senzație că mi se vor desprinde în curând de restul corpului.

Totul în jur era făcut din metal. Podeaua argintie strălucea suficient de mult încât să-mi văd reflexia. Pereții aveau mici granulații, însă tot erau făcuți din metal, sau ceva apropiat lui, de culoare argintie. Părea să mă aflu într-o fabrică, nu într-o casă obișnuită. Auzeam tot felul de zgomote, ca cele ale unor mașinării de producție.

Nu mai puteam de frig. Când încercam să respir, aerul cald din gură se vedea intens atunci când îmi părăsea cavitatea bucală. M-am aplecat puțin în față, pentru a observa că peste ghetele mele aveam alt strat de funie. Eram imobilizată de-a binelea și n-aveam nici cum să mă încălzesc.

Nici nu încercam să mă agit, pentru că ultimul lucru pe care îl voiam era să dezechilibrez scaunul și să cad ca o fraieră, apoi să aștept câteva ore bune ca cineva să mă ridice înapoi. Neluând la socoteală faptul că puteam să mă lovesc și sigur m-aș fi învinețit la cât de sensibilă puteam fi.

Am început să număr, apoi să mă rog. Așteptam ca oricine să vină și să-mi spună de ce sunt aici și ce au de gând să facă cu mine. Începeam să cred că sunt una dintre cele mai ghinioniste persoane, pentru că nimeream dintr-un pericol în altul. Diferența e că acum eram singură. Heat sau unchiul nu erau cu mine, iar eu nu mai puteam fi salvată.

Trebuia să fac eu ceva. Trebuia să gândesc limpede și să fac o strategie. Nu puteam depinde mereu de persoanele din jurul meu. Trebuia să mă descurc și singură. Ce se putea întâmpla? În cel mai rău caz, muream. Iar pe mine moartea nu mă sperie.

Ușa de la intrare s-a deschis larg, iar pe ea a intrat un tip care purta ochelari transparenți de protecție, un halat alb imaculat și un tricou de aceeași culoare, care însă era pătat de o substanță verzuie. Nici nu m-a privit, ca și când nu-l interesa că mă aflam la câțiva metri și înjurând în barbă a început să-și dea halatul și tricoul jos. Când i-am observat abdomenul, am rămas înmărmurită. Și nu pentru că pectoralii ieșeau în evidență prin măreția lor, nici pentru că avea un fizic de pomină, ci pentru că pieptul îi era acoperit de un tatuaj înspăimântător. Un vultur, cu aripile deschise, care se uita la tine încercând să te hipnotizeze și să te domine. Penajul lui era absolut impresionant și nu puteam să nu mă declar fană a celui care a realizat tatuajul.

Băiatul a deschis șifonierul de la intrare și și-a luat din teancul de haine de acolo încă un tricou. S-a îmbrăcat, iar atenția mi s-a redistribuit din nou asupra feței lui. Părea tânăr, poate un douăzeci și ceva de ani, maxim treizeci. Și era frumușel, într-un mod nu tocmai convențional. Avea genul acela de față, care stă mai tot timpul încruntată și marchează pericolul. Nu cred că acest om ar fi știut să zâmbească.