Heat

♛ Capitolul 2︱V3

♛Hεαvץ 

Stau sprijinită cu spatele de perete, cât timp mă uit în jos către cuvertura pe care stau întinsă. Îmi mușc buza contemplativă și las picurii de pe șuvițele de păr să-mi ude așternuturile. Aceasta este una dintre acele zile în care gândurile mele au răsunet și însemnătate. Nu știam de ce am devenit atât de sensibilă în ultima perioadă. Urmează să fac optsprezece ani și pare că mă răpune gândul că ai mei nu au putut să fie alături de mine întreaga adolescență. M-am transformat într-un adult și nici măcar n-am experimentat cum este să te saturi de regulile părinților, să-ți dorești să fii pe cont propriu și să tânjești după viața de om mare.

Nu-mi amintesc ce gust avea mâncarea mamei. Nu-mi amintesc nici măcar vocea tatei. Cu cât trece timpul, cu atât uit atât de multe lucruri pe care am promis să le țin minte până în ultima clipă de viață. Dar inevitabil, nu le-am putut păstra pe toate. Am uitat ce culoare au ochii mamei în lumina soarelui și câte cute pe frunte are tata când se încruntă.

Mă întreb dacă sunt egoistă să nu mă bucur de faptul că sunt în viață și de faptul că devin un om matur, pentru că aș da orice pentru a-i mai vedea măcar o dată. Le-aș spune doar că-i iubesc, deși aș avea să le spun atâtea. Dar știu că niciun amănunt nu contează, la fel de mult pe cât contează sentimentele. Dacă ar fi existat vreodată un dubiu despre cât de mult îi iubesc, aș vrea să nu-l mai aibă. Dar totodată, mi-e dor să le spun asta.

Mi-e dor să le spun te iubesc.

Închid ochii ca să nu plâng și îmi întind mâna după prosop, pentru a-mi captura șuvițele castanii și a nu le mai lăsa să picure. După ce îl înfășor bine, caut telefonul și îl sun pe Heat. Răspunde greu, poate de abia la al treilea bipăit și când o face are o voce groasă și stinsă, care mă întristează.

– Da?

Nu e bine. Știu că nu e bine și aș vrea să fac mai multe pentru el, însă nu știu cu exactitate prin ce trece și cu ce se confruntă. Pot fi doar răbdătoare și îl pot lăsa pe el să facă pași micuți spre mine, ca mai apoi să se deschidă atunci când e pregătit. Știu că doar așa va reuși să-mi împărtășească ce are pe suflet.

Nimeni nu înțelege mai bine un om care suferă decât cineva care a înfruntat suferința pe cont propriu.

– Hei, adormitule, l-am salutat vioaie. Mă așteptam ca până la ora asta să fii în picioare. E unsprezece!

– Nu sunt adormit, m-a contrazis. Sunt doar puțin mahmur.

– Oh, am rămas surprinsă. Ai băut?

Sper că nu singur.

– Cu Rod. Ca băieții, a zis după ceva vreme, făcându-mă să mă simt mai ușurată.

Era mai simplu pentru mine dacă știam că a băut ca să se simtă bine și nu pentru că era trist. Nu-mi doream să-l știu în depresie, deși arăta semne de la presupusa plecare a lui Berni. Probabil erau extrem de apropiați, din moment ce a avut un astfel de impact asupra lui.

– Știi, am spus stânjenită. Azi este... paisprezece februarie.

– Știu, a răspuns prompt. Știu în cât suntem azi. Nu pierd noțiunea timpului, de ceva vreme.

La ce se referea? Jur, era mai ciudat decât de obicei și nu ajuta nici tonul apatic cu care vorbea. Se simțea că era extenuat. Heat mahmur părea să nu aibă pic de energie.

– Știi și ce reprezintă această zi?

– Ce? a părut să sară ca ars. Nu e ziua ta azi, nu? E pe treisprezece martie, nu?