~You came in my life~[Kris]-Completa

~1~

Stateam pe holul școlii, așteptând ca directorul să mă primească în biroul său.

Făcusem ceva rău, ceva obișnuit pentru o adolescentă rebelă de 16 ani. Chiulisem de la primele ore în favoarea unei plimbări alături de câțiva amici plictisiți de școală.

Când ne-am întors la ora de istorie, profesoara ne-a remarcat starea euforică și mirosul persistent de tutun ce ne acaparase ființa.

Și iată-mă acum, așteptând să intru în biroul torturii. Din nou.

,,Domnișoară Alice! Poți intra."

Las un oftat prelung să-mi părăsească buzele și îmi forțez picioarele înțepenite să se deplaseze.

Deja știu ce o să urmeze. O predică de jumate de oră în care directorul îmi va spune că nu voi face nimic în viață dacă voi continua cu atitudinea asta, că o să fie multe lucruri ce am să le regret mai târziu, aceleași prosti inutile mereu.

Doar că pe mine nu mă interesa.

Viața mea nu era una obișnuită. Mama murise când eu aveam 11 ani iar tata era dependent de băutură.

Nimeni nu știa câte nopți la rând am pierdut încercând să trec peste lipsa mamei. De câte ori obrazul meu era înroșit de palma grea a tatălui meu alcoolic fiindcă veneam cu note mici acasă.

Poate dacă mama ar fi trăit iar eu nu aș fi fost nevoită să mă ocup de treburile casnice rezultatele mele la învățătură ar fi fost diferit.

Dar asta va rămâne un mister pentru toți.

Ajunsesem în punctul în care nu mă mai interesa ce crede lumea despre mine, dacă eram o ciudată care hoinărea pe străzi în loc să fie la școală sau o simplă fata cu un tragic trecut al familiei. Cui i-ar păsa de o cauză pierdută? Nimănui. Eu de ce aș face asta?

Dacă în clipa de față aș muri nimeni nu mi-ar simți lipsa. Lumea este crudă când ajungi să o cunoști cu adevărat. Asta am învățat. Chipuri prietenoase după care se ascund monștri. Din asta este formată omenia. Minciuni, nepăsare, ură și nedreptate.

Urăsc să văd familiile fericite pe stradă pentru că eu nu am fost așa.

Urăsc să văd oameni fericiți pentru că eu nu am simțit niciodată acel sentiment.

Urăsc persoanele false care te înjunghie pe la spate.

Îmi urăsc viața.

Oare când am zâmbit ultima dată? A trecut prea mult timp ca să îmi pot aminti. Amuzant, nu? Nu rețin un lucru care acum cinci ani îl făceam în fiecare zi. Poate că de atunci a încetat.

Am devenit o epavă ce doar încurcă existența altora, fără un rost sau un scop de a trăi, de a respira, de a fi pe același pământ cu ceilalți. O umbră întunecată printre miliardele de oameni.

Nu mai simțeam nimic, nici măcar ură. Nu mai aveam puterea să o fac. Eram goală pe dinăuntru și nici exteriorul nu arăta mai bine.

Slabă, cu coastele la vedere, cu cearcăne proeminente și pielea palidă nemângâiata de razele soarelui.

Asts sunt eu, o fantasmă în devenire.

Am ieșit din biroul directorului cu aceeași stare moleșită și nepăsătoare.

Mai aveam o singură oră, desenul.

Bat la ușă fiind conștientă că ora începuse de zece minute și mă scuz cu privirea-n pământ ducându-ma fix la ultimul șevalet din spatele clasei.

Acolo eram singură, nimeni nu mă putea deranja.

Îmi pun căștile în urechii și închid ochii strâns încercând să-mi armonizez mintea cu melodia tristă ce îmi răsuna în timpane.

Am rămas în acea transă câteva minute bune până când simt două palme mari cum se așază pe unerii mei acoperiți de hanoracul albastru.

Privesc în sus și înghit în sec când îți întâlnesc privirea pătrunzătoare. Ochii ca jarul ce mă scanau atent, fără să clipească, fără să fie însoțite de vreun cuvânt sau gest adresat mie.

Îți aduci aminte, iubitule? Atunci a început totul.