~You came in my life~[Kris]-Completa

Epilog

Doi ani si jumatate mai tarziu

Stii, nu am apucat inca sa-ti spun cat de mult ai insemnat pentru mine.

Tu ai fost primul barbat din viata mea. Si ma doare sa recunosc dar plecarea ta a fost inca un semn ca Dumnezeu nu are de gand sa ma faca fericita. Dar am invatat ca, pentru un moment n-ar mai trebui sa ma impotrivesc sortii.

Intr-adevar ... ai plecat. Iar faptul ca nu am mai vorbit atata timp este probabil cel mai trist lucru pe care l-as putea spune. Sau faptul ca, odata in trecut, noi chiar aveam ceva. Ne cunosteam cele mai adanci ganduri, cele mai mari temeri si practic tot ce era in mintile amandurora.

Acum de fiecare data cand trec pe langa galerie toate momentele cu tine imi apar in gand, ca un film vechi de familie. Au fost cateva luni minunate, pline de emotie, fericire si tristete.

Cand imi vad noua profesoara de desen, care vine la munca lipsita de acea pasiune, acea dorinta mistuitoare pentru arta incep sa ma gandesc si mai mult la tine ... de parca nu as face deja asta.

Si cel mai greu este sa ma prefac ca nu ne cunostem, ca am ramas niste straini cu amintiri si cuvinte dulci nerostite pe buze. Sa pretind ca tu nu ai fost un capitol din trecutul meu si sa privesc cu capul sus cum viata merge, cu sau fara voia mea, inainte.

Nu intentionasem niciodata sa ma indragostesc cand te-am cunoscut. Nu am cautat iubire, caci stiam, stiam ca ea va veni si ma va face fericita atunci cand ma asteptam mai putin. Ai fost prima mea iubire si chiar daca voi incerca sa te uit mereu va exista un loc, un gest sau un lucru banal ce imi va aminti de tine. Sa ignoram asta, sa uitam tot ce a fost intre noi. Dar amandoi stim ca nu asa trebuia sa se termine.

Te-am pierdut, singura mea raza de lumina a fost inghitita de intuneric odata ce Luna i-a ocupat locul Soarelui. Dar este bine, totul este bine. Nu ai avut de ales. Iar eu nu te puteam obliga sa ramai cu mine, lasand-o pe Sofia sa moara.

Viata mea deja se intorsese la cursul ei obisnuit. Doar Luhan mai venea din cand in cand vinerea dupa ce inchideam cafeneaua si ne uitam la filmele plictisitoare alaturi de o punga ieftina de floricele la microunde.

Faptul ca isi facea timp pentru mine era ceva dulce si stiam ca simtea ceva mai mult. Dar eu inca ma strofocam sa te uit. Si tin sa cred ca nu-mi iesea oricat de tare as fi incercat.

Erai tu, era ea, amandoi ati facut la un moment dat parte din viata mea. Si am acceptat asta. Uneori te gandesti la persoane statornice, care pareau sa iti fie alaturi mereu si intr-o zi dispar fara sa realizezi.

Stai noaptea si privesti dezamagita locul de langa tine ce odata era ocupat de cea mai draga persoana. Simti cum lacrimile iti curg si umbrele sihastre te fura pentru inca cateva ore de agonie. M-ai invatat sa gandesc cu inima si abia acum realizez: cei raniti au un suflet mult mai pur si fragil decat ceilalti.

Am incercat atunci, chiar am incercat sa te indepartez pentru ca ziua unei despartiri avea sa vina iar eu nu mai faceam fata altei suferinte. Eram asa de egoista gandindu-ma la mine. Dar m-am lasat dusa de val, de sentimente si emotii, uitand ca fericirea este doar ceva temporar. Si am platit scump pentru asta.

Eram din nou singura. In casa mea, unde frigul de acum ceva timp a fost inlocuit de caldura verii. Nu mai erau fulgi care se topesc. Nu mai erau copii cu nasuri rosii care mergeau din casa in casa cu voie buna si colinde de Craciun. Nu mai eram noi, in acea cabana jucandu-ne impreuna cu fiica ta.

Acum copacii erau infloriti, Soarele rasarea mai mandru ca ziua precedenta si vedeam elevii cum trec grabiti dorind sa nu rateze ultima zi pana la vacanta. Pareau fericiti pe langa mine care incet-incet realizam consecintele urmatoarelor trei luni de singuratate. Cred ca unele lucruri pur si simplu nu se pot detasa iar in cazul meu e acest sentiment, aceasta stare naturala in care am trait 18 ani. Am invatat sa convietuiesc cu ea, sa-mi ascult cele mai negre ganduri si sa ma contopesc cu existenta-mi in sine, depasind barierele Autophobiei.