~You came in my life~[Kris]-Completa

~15~

Simt cum secundele trec si timpul ei aici se scurge.

Vad cum incearca sa zambeasca cand se priveste in oglinda dar nu reuseste.

Si mai ales, vad cum nisipul din clepsidra vietii se avanta in neantul etern, inghitind orice urma de speranta.

Moartea este partea finala a vietii, care inevitabil apare si lasa in urma doar lacrimi si suferinta. Si totusi, nu puteam sa inteleg de ce uneori destinul este impotriva noastra. De ce incearca sa ne ia cand noi vrem sa ramanem pe pamant?

Adesea chiar eu ma gandeam sa-mi pun capat zilelor nestiind cat de prostesc putea fii acest gest in comparatie cu cei ca Sofia, care ar face orice doar sa-si traiasca minunata copilarie. Nu avea mama, nu a stiut vreodata cum este sa ai o figura materna langa tine si probabil nici nu iti va cere asta. Ea stia un singur lucru, doar tu contai pentru ea.

Tu erai forta, sprijinul si speranta pentru ea. Tu o faceai sa zambeasca si tu ii aratai cum se simte cu adevarat dragostea.

Intr-o seara mi-a spus ca oamenii meniti sa ramana in viata ta se intorc, chiar daca au plecat. Chiar daca munti si oceane v-au despartit, la un moment dat veti sta fata in fata si va veti aminti cu placere de clipele frumoase petrecute impreuna. Si oare daca asta era adevarat, ea nu mi-a fost sortita sa ramana in viata mea? Cred ca niciunul dintre noi nu putea concepe asta, nu-i asa? Oricat de buna ar fii la suflet, era prea devreme ca micuta sa devina un inger.

Zilele acelea de vacanta au fost cele mai frumoase din cate am trait pana acum.

A fost prima data cand am sarbatorit Nasterea Domnului cu cineva, in adevaratul sens al cuvantului. Tii minte, cand tu te chinuiai sa framanti aluatul pentru cozonac si mica incapere ce servea ca bucatarie plutea intr-un nor de faina? Cand eu si Sofia am asezat friptura pe masa si tu ne priveai din umbra, murmurand cuvinte de lauda pentru harnicia noastra? Sau cand ne-am asezat la masa si ne-am spus rugaciunea, apoi ai marturisit ca suntem cele mai pretioase fiinte pe lume si ca mereu il rogi pe Dumnezeu sa aiba grija de noi?

Eu nu am uitat si cred ca nici tu.

In penultima zi in care ne aflam acolo, am decis sa stam in cabana si sa ne petrecm timpul ca o familie. Inca suna ciudat, chiar si dupa atata timp sa numesti familie ceea ce eram noi dar pana la urma nu mai conta. Familia nu a insemnat vreodata legaturi fizice de sange. Familia a insemnat dragostea si armonia care o impartasesc persoanele. Te iubeam, o iubeam, erati totul pentru mine si fara sa imi dau seama, sufletul meu era conectat cu ale voastre. Nu puteam spune ca era perfect, pentru ca niciodata nu s-a descoperit definitia perfectului. Un nesfarsit sentiment sau calitate atribuita poate si celor mai neinsemnate evenimente? Perfect era infinitul vid, absurdul conceptiei si al mentalitatii care de-alungul timpului a macinat sute de minti sclipitoare doar ca sa lase in urma si mai mult mister nedeslusit.

Am stat si ne-am jucat impreuna. Sofia, ca de obicei, era era cea mai frumoasa printesa, eu regina si tu, tatal ei protector care stapanea regatu din mintea ei. SI poate ca uneori, copii dau lectii de viata adultilor. Poate ca, pentru ea tu chiar erai un rege chipes care sta pe tron si isi ajuta supusii, avea grija de ea si reusea sa faca pe oricine sa zambeasca. Asta era si frumusetea copilariei, sa te bucuri de micile momente fanteziste si sa visezi cu ochii deschisi la o viata mai buna care in subconstientul tau, erai capabil sa vezi ca nu se va intampla.

Lupta, indiferent de tipul ei, se regasea in viata noastra. Cand un baiat iubeste o fata, lupta pentru ea. Cand o mama isi iubeste copilul nu se va plange in veci de durerile nasterii.

Ramai puternica. Ii spuneam mereu si stiam ca lacrimile nu razbat din acei ochi mari si caprui doar de dragul tau, Kris. Oare simtea ca te dezamagea? Unii zic ca exprimarea emotilor este un semn de slabiciune si marturisesc, acum ceva timp si eu ma numaram printre ei. Dar am invatat, cateodata este mai bine sa spui ce te doare, sa lasi orgoliul si mandria departe pentru ca cineva, acolo sus ne vegheaza si are grija de noi si chiar daca nu stim, El mereu va avea un trimis pe pamant sa ne aiba in paza.

La inceput, totul era despre mine, mai stii? Cum pictam impreuna, cum iti serveam ceaiul in cafenea si incercam sa trec cu vederea privirile tale. Imi lipsesc vremurile alea. Mult.

Si abia acum am constientizat, cat de mult iti poate schimba viata un copil. Cat de mult inseamna sa sa pretuiesti pe cineva mai mult decat pe tine incat ti-ai da si zilele doar ca ei sa fie sanatosi. Nu eram noi sau tu, era ea. Doar ea. Si tind sa cred ca niciodata dragoste de parinte nu va fi invinsa oricat de multe obstacole ti-ar aparea in cale.

Si ce daca eram tanara? Si ce daca imi pasa mai mult de ea si de tine decat de mine? Am sa raman vesnic indatorata pentru ca mi-ati dat ocazia sa iubesc pe cineva. Multumesc, multumesc din suflet. Cand oamenii vor spune ca nu exista dragoste mai presus de sine eu ii voi contrazice si le voi spune povestea noastra. Pentru ca de acum, va deveni povestea noastra. Cu suisuri si coborasuri, cu lacrimi, urlete si zambete fade creionate vag pe buzele noastre crapate de la plans voi avea grija ca universul sa stie asta: Fiecare om are o istorisire a sortii si fiecare viata, trecuta, prezenta sau viitoare ne va indruma intotdeauna spre ceva mai bun, spre acea...perfectiune.

Multumesc celor care citesc si voteaza dar mai ales, multumesc acelor persoane minunate care imi fac ziua mai buna cu parerile lor. Povestea se apropie de sfarsit si sper sa va placa:*