~You came in my life~[Kris]-Completa

~5~

Întuneric.

Asta era tot ce puteam distinge în acel moment.

Doar trei figuri intunecate ce se miscau repede in acel neant al existentei.

Vad intr-un final o silueta inalta ce se indreapta spre mine si imi inchid din nou ochii, inghitind in sec.

Nu stiam care dintre acei oameni este, daca soarta imi va spune ca in aceasta noapte blestemata imi voi vedea moartea cu ochii sau voi simti cum este sa vreau sa ajung acolo.

Imi las corpul plapand in mainile destinului, detectand doua palme mari ce imi cuprind trupul si ma ridica. Nu mai aveam ce face.Orice s-ar intampla, nu zaream vreo sansa de scapare.

Ma cuibaresc la pieptul necunoscutului, simtind cum emana o caldura linistitoare, chiar calmanta in comparatie cu starea alarmanta si totusi lipsita de vlaga a mea.

Simteam ceva...un miros placut...cunoscut intr-o oarecare masura pentru simtul meu olfactiv.

....

Fruntea-mi imi era presata de ceva rece, lucru ce m-a obligat sa-mi despart pleoapele grele. Tot acel cosmar, tot acel abis negru disparuse complet, fiind inlocuit de o atmosfera profunda, luminata excesiv de razele mingii de foc pentru pupilele mele inca sensibile.

Dupa cateva secunde de dezmeticire, o cuta incretita aparu pe frunte-mi transpirata.

,,In sfarsit te-ai trezit.''

Eram atat de confuza incat nici nu stiam ce ar trebui sa zic.

Tu doar stateai acolo, asezat pe marginea patului cu o compresa inghetata pe fata mea. Abia atunci realizasem ca tu erai salvatorul meu de noaptea trecuta.

Erai ingrijorat?Asta spunea privirea ta.

Purtai un tricou alb, mulat ce iti evidentia trunchiul lucrat, o pereche de pantaloni de trening gri si nelipsitele bratari de la mana ce zanganeau in surdina aceia sfasietoare. O tinuta relaxata, in concordanta cu parul tau saten, ciufulit in toate directiile.

Cearcanele adanci iti intunecau chipul perfect, urmat de spranceana dreapta cu acele doua linii printre firele de par si buza umflata si zgariata, toate capatete din lupta de acum cateva ore.

,,Esti bine, Alice?''

Murmur un ,,da,, cu jumatate de gura si incerc sa ma ridic in sezut dar un fior crunt de durere ma opreste.

,,Nu te forta, ai trecut prin destule aseara.''

Pentru cateva momente, o liniste mormantala se asternuse intre noi, mai sti?

Eram stanjenita ca profesorul meu isi riscase viata si ma salvase din ghearele unor oameni fara scrupule si ma adusese la el acasa, in dormitorul lui.

De unde stiam ca este camera ta?

Cele cinci tablouri amplasate deasupra pstului cu tine si Sofia te-au dat de gol.

Mi-am ridicat cu greu capul din pamant si am reusit sa articulez un ,,Multumesc,, stins adresat tie.

Un zambet...asta este tot ce am primit din partea ta. Un zambet cald ce mi-a facut inima sa-si revina in simtiri si obrajii sa capete tonuri rosiatice.

,,Ai febra?,,

M-ai intrebat tu si ti-ai mutat palmele pe fruntea mea.

,,N-nu.Sunt bine. Multumesc ca m-ai salvat.''

,,Cred ca asta ar fi facut oricine in situatia mea, nu ai pentru ce sa-mi multumesti.''

,,B-bine...''

,,Ti-e foame?''

Am dat negativ din cap dar stomacul meu avea altceva in minte. Si normal, pentru ca situatia nu era si asa destul de ciudata, acele sunete stanjenitoare m-au facut sa vreau sa intru in pamant de rusine.

,,Eu cred ca da. Hai sa mananci ceva.''

Te-ai ridicat de pe marginea patului si ai cotrobait prin dulap, inmanandu-mi un tricou albastru si o pereche de pantaloni largi negri apoi ai parasit camera lasandu-ma sa ma schimb.

....

Ma indreptam cu pasi marunti spre bucatarie, cele doua piese vestimentare atarnand lalai pe trupul meu micut.

,,Alice!''

Exclama Sofia bucuroasa.

,,In sfarsit, credeam ca nu te mai trezesti. Tati ma invata sa fac clatite.''

,,Ok...''

,,Vino si tu.''

E adevarat ca in acele momente, tot ce simteam pe langa confuzie si poate putina rusine, acea atmosfera calda imi topise inima incetul cu incetul.

Aflasem ca acele clatite cu ciocolata si fructe de padure erau o traditie pentru voi, un obicei ce il urmati in fiecare weekend.

Acel mic gest, cand ii taiai Sofiei clatitele si o hraneai in timp ce ea iincerca sa inmoaie capsunile in ciocolata fara sa-si murdareasca micutele degetele...era pur si simplu cel mai adorabil si induiosator lucru pe care l-am vazut vreodata.

Si intr-un fel, ma simteam trista. Eu nu avusesem parte de acea caldura parinteasca.

Eram ca o cifra in plus in ecuatia voastra tata-fiica.

Dar stii ce?Daca asa am putut trai acele minunate sentimente, nu voi regreta niciodata ca tu m-ai salvat, ca ai aparut in viata mea.

Si din nou, Kris, iti multumesc pentru tot ce ai facut.

Te iubesc, sa nu uiti niciodata.