Devenire

Timpul nu vindecă

La înmormântare, am reușit să schimb vreo două vorbe, cu Miron. Deși mintea îmi era doar la durerea familiei, m-am abtinut cu greu să nu îl întreb, despre noua lui iubire. Cat de repede putea să uite totul, vorbele lui spuse cu atata  încredere în sine, unde erau? 

-Chiar îmi pare sincer rău, pentru voi. Bine, Veronica era greu de suportat și avea toane, dar nu am crezut că o să o pierdem în felul acesta. Viviana, sunt alături de tine de cate ori, ai nevoie. De ce nu m-ai sunat să îmi zici, de prima data? Aș fi fost cu tine, știu cat de greu ți-a fost și iti este. Îți cunosc privirea pe care o ai, cred că știu și numărul lacrimilor pe care le-ai vărsat. 

-Miron, sunt în regulă, încă îl am pe Cristi, pe Radu, o să fim bine. O să trecem peste încercări. 

-Aș vrea să ai grijă cu Flavian, nu îmi pare că s-a schimbat așa cum se dă el mare. Iar un tată pentru Radu, nu poate să mai fie. Nu vreau să îl judec, însă e doar opinia mea. Nu te vreau în preajma lui. Dacă băiatul o să fie la tine, te vei întalni și cu Flavian în timp. Nu sunt de acord. 

-Miron, ai divorțat de mine, este viața mea, nu a ta. Te rog. 

I-am spus pe un ton sec, după care mi-am aruncat privirea, spre familia mea. Cristi era dăramat, deși e un tip greu de învins, dar cu durerea mai are de lucrat. Stătea alături de părintii nostri, care pentru prima dată, îmi păreau prezenti și la fel, copleșiti de pierdere. Mama era langă Cristi, pe care îl atingea pe spate și pe care încerca să-l îmbărbăteze, iar tata se uita în schimb, spre mine. Ni s-au întalnit privirile și am înțeles, că mă dorește acolo : 

-Mersi, Miron, fiindcă ai venit. Mulțumesc pentru tot. Trebuie să merg la ai mei. 

-Viviana, o clipă. 

M-a prins de mană, iar eu m-am uitat spre acesta, emoționată un moment, dar apoi randurile scrise de iubirea lui, mi-au trecut prin fața ochilor și m-am smucit nervoasă : 

-Nu știu ce te apasă, pare că îmi ascunzi ceva, dar eu sunt aici, bine? Nu uita asta. Iar dacă nu vrei să îmi ceri ajutorul, înțeleg încă o dată. DAR NU MĂ URI, FĂRĂ SĂ ȘTIU DE CE.  De dragul trecutului nostru, consider că ar trebui măcar să am o idee. 

-Nu, te înșeli, nu e nimic. 

Am murmurat și m-am îndepărtat de Miron, cu lacrimi în ochi. Nu eram singura care plangea, așa că nimeni nu putea să mă arate cu degetul. Cand am revenit langă ei, tata mi-a zis în barbă, pe un ton dur : 

-DE CATE ORI, SĂ NE APARĂ VORBE? STAI DEPARTE DE MIRON, DACĂ TOT S-A SFARSIT CU UN DIVORT. NU ÎL DORESC LANGĂ TINE. 

-Tată, nu este ceea ce pare. 

-Viviana, am văzut multe în viața mea, de pană acum. Nu mă da pe mine la întors. Nu vreau să te mai porti ca în trecut. SORA TA, VERONICA, NE-A PĂRĂSIT ATAT DE TANARĂ ! AȘADAR, RĂMAI SINGURA MEA FATĂ, CU TOT CU FRATELE TĂU. Nu mai îmi zgandări rana și învată să înțelegi inima unui tată. Poate nu sunt unul în ochii tăi, dar și eu sufar. 

-Nu mai căuta scandal aici, dragule. E multă lume, discutăm acasă. 

A vrut mama să îl calmeze, iar tata a tăcut din gură, pe moment. 

Cristi m-a tras în bratele lui și cu toate că am încercat să nu mai plang, nu m-am putut controla : 

-Oricum, ne gandim să mai stăm pe aici, o vreme. Drăgălasii mei, e o mică surpriză pentru voi. Tata și cu mama răman, ca să vă ajutăm ! 

Cristi nu a spus nimic, iar eu am dat din cap, spre ea. 

Privirea tatei nu îmi dădea pace, știam că are pretentii de la mine, că mă considera fata lui cu care se mandrea :