Jocul cu focul #1 (Seria Destin)

1. Coliziune frontala

Katherina

Curată. Aranjata. Perfecta.
Ca scoasă din cutie; o păpușa modelată, instruită și pregătită pentru a defila.
Asta eram, asta arătam, asta aveam de oferit lumii. Asta se aștepta de la mine si astfel m-a găsit si prima zi din ultimul an de liceu.
Am aruncat o ultima privire in oglinda și aproape ca am reușit sa îmi zâmbesc. Aproape.
-Încă un an, Kath. Un an și ești liberă! Poți s-o faci, m-am încurajat inainte de plecare și am tras cu putere aer in piept de câteva ori.
Nimeni nu s-a obosit sa pregătească micul dejun, dar încetase de mult sa ma deranjeze astfel de detalii minore. Mi-am îndesat telefonul in buzunarul lateral al genții și am urcat in mașina.
Mașina mea era unul din foarte putinele lucruri asupra căruia nimeni, nici măcar familia mea, nu avea control sau vreun cuvânt de spus. Muncisem pe brânci încă de la cincisprezece ani, dădusem meditații elevilor mai slabi contra-cost in timpul liber, facusem economii drastice din banii pe care ii primeam săptămânal de cheltuiala in cont și reușisem sa imi cumpăr de una singura mașina visurilor mele. Mașina coșmarurilor familiei mele.
Motorul se trezi la viața, iar fordul meu mustang vibră sub mine de parca îmi ura buna dimineața. Încă îmi aminteam fata livida de furie a mamei, privirea scârbită a tatei și dezgustul crunt din ochii surorii mele in ziua in care venisem acasă cu noua mea jucărie. Am zâmbit ca pentru mine în fata acelei amintiri și am demarat in trombă. Poate pentru mulți n-ar fi mare lucru, dar mașina asta era cel mai drag lucru al meu, pentru ca îmi amintea de cel mai puternic și fioros tip pe care il întâlnisem vreodată. Mașina asta era el, un tribut adus unui coșmar.
Orașul in care locuiam, toată prefăcătoria, bârfele și secretele, atâtea miliardele de dolari, toate vilele luxoase și hainele scumpe.... Abia așteptam sa scap de ele. Un an- nici macar atât și apoi eram liberă. Priscott avea sa rămână doar un coșmar ce s-a întins pe parcursul primilor optsprezece ani din viața mea înainte sa ma trezesc și sa încep sa trăiesc. Știam ca o să reușesc sa plec și nu o sa mai privesc in urma mea. Eram încrezătoare. Am accelerat cu acest gând măreț in fata ochilor, de parca fiecare kilometru mă ducea mai aproape de momentul mult visat.
Parcarea liceului era aproape intimidant de plină, dar voiam să îmi păstrez entuziasmul cu greu clădit: aveam in fata un an bun. Persoanele pe care le uram cel mai mult, pe care le detestam și care îmi facusera ultimii trei ani mai groaznici decât mi-as fi putut imagina absolvisera in vara. Erau cine știe pe unde, la facultate. Sau la închisoare, dacă e să mă uit puțin în urma la temperamentele lor de rahat.
-O sa fie un an bun. Cel mai bun de pana acum. Aduna-te și arată-le de ce ești in stare, Kath, am soptit printre dinti, strângând volanul intre degete.
Mi-am trecut mâinile prin buclele blonde și lungi. Pana și natura parea ca a contribuit la aspectul de păpușa Barbie pe care mi se cerea să îl etalez. Tragand aer in piept am deschis portiera. Nimic nu putea fi mai rău decât ce trăiam de o viața acasă. Eram curată, impecabila și nepatata. N-aveam nici un motiv pentru care sa-mi fie frica.
Cu noua mea voința de fier am coborât din mașina și mi-am asezat geanta pe umar. Nu îndrăzneam sa ma uit nici in stânga, nici in dreapta, chiar dacă nu simteam nici un pericol in jur.
Am reușit sa ma indepartez de mașina numai doi pasi când mi-a atras atenția o claie de par negru și cret care fugea cu o viteza teribila spre mine. M-am crispat și m-am încordat in așteptarea impactului. Speram ca atâția ani de balet or sa-și spună cuvântul și n-o sa ma pravalesc in mijlocul parcării.
-Kaaaath! Vocea ascutita și plină de entuziasm mi-a lovit timpanele in același timp in care m-am impleticit doi pași inapoi sub greutatea prietenei mele care m-a prins intr-o îmbrățișare de urs.
-Ella, fir-ar sa fie! Am suierat încercând sa o indepartez, lucru ce s-a dovedit aproape imposibil de-a lungul timpului.
Atunci când voia, Ella era o adevarata forța a naturi. O împielițată și jumătate despre care n-am înțeles niciodată de ce isi pierdea timpul cu o paria ca mine când ar fi meritat sa primească blestemata de coroana invizibila de regina a școlii.
-Nu-mi vine sa cred ca am ajuns, in sfârsit, aici, spuse ea mușcându-și buza de entuziasm când se desprinse de mine.
-Nu te gândeai ca o sa ajungem in ultimul an de liceu? E foarte încurajator din partea ta, Ella, am murmurat, iar comentariul meu sarcastic o făcu sa fluture din mâna și sa pornească la pas domol spre stadionul liceului, acolo unde se ținea in fiecare toamna festivitatea de începere a anului școlar.
-Îți spun ca asta o sa fie anul nostru, Kath. Gândește-te numai la câte oportunități avem in fata ochilor.
Entuziasmul ei era debordant, suficient sa înflăcărează o întreaga galerie de fotbal. Ba pe naiba, Ella făcea singura cât o întreagă galerie!
-Asta ai spus și anul trecut. Și acum doi ani. Chiar și acum trei ani, dacă ma gândesc bine. Încep sa ma satur de prezicerile tale de rahat.
-De data asta sunt sigura, imi spuse ea cu o convingere greu de zdruncinat. Nu exista nimic acolo care sa ne strice echilibrul, Kath. Afurisiții au plecat, domnul Janks s-a pensionat, directoarea s-a căsătorit asta vara, deci probabil acum e moale ca un pui de pisica și nu mai suntem obligate sa participam la orele de sport, imi enumera ea pe degete motivele pentru care lucrurile or sa fie altfel, din punctul ei de vedere.
Mi-am permis câteva secunde de gândire. Îmi plăceau orele de sport, așa cum îmi plăcea să fac miscare și inafara școlii. Intr-adevăr, pensionarea profesorului Janks era o binecuvântare pentru tot sistemul de învățământ, dat fiind ca omul avea cam o suta de ani și preda așa cum se făcea in paleolitic, dar directoarea Harris sau cum o fi chemând-o după căsătorie era nevoită sa fie foarte bine ancorata in realitate in timp ce conducea o instituție care primea zilnic pe usa sute de adolescenți plini de bani, hormoni și figuri. In privința afurisitilor însa, Dumnezeu mi-e martor, nici nu puteam sa ma simt cu adevărat usurata. Chiar și așa, mergând agale peste peluza ce ducea din parcare pana la stadion, așteptam încordată ca o minge sa ma lovească in spate, cineva sa-mi pună piedica, o huiduiala urlata in gura mare sau vreo sticla de apa vărsată pe spate. Așteptam ceva care sa-mi inghionteasca puțin voința.
Cine erau Afurisiții?
Oh, asta e ceva despre care as putea scrie o carte.
Hunter Russell.
Cameron Davidon.
Jax Willson.
Sau Afurisiții, cum ne plăcea noua-muritorilor de rând- sa ii numim. Defapt nu știu de ce Ella ii numea așa, cu ea se purtau chiar decent. In schimb eu eram sacul de box emoțional și coșul de gunoi al frustrărilor lor. Cel puțin am fost.
Jax era un idiot, mai mult enervant decât răutăcios, foarte needucat și necizelat, cu prea mulți bani pe mâna, prea mult timp liber și mult prea puțin control parental. Foarte atrăgător și înconjurat de mult prea multe fete ca sa-i facă bine la ego. O carcasa draguta cu un conținut toxic.
Cameron nu era prea departe. Singura diferența intre el si Jax era ca pe Cameron nu il văzuse nimeni niciodată bând alcool sau consumând droguri. Nu ca as fi fost eu invitata de onoare la toate petrecerile lor monstruoase, dar aveam și eu urechi. Cameron era ca un dependent in recuperare. In alerta și la o distanta de cel puțin un brat fata de ispita. Singurul viciu al lui Cameron era sexul. Mult, nepretențios și cât mai divers. Din nou, erau doar zvonuri, nu vorbeam din experiență.
Dar cel mai rău, cel mai crud și nemilos dintre ei era de departe Hunter Russell. Întunecat și malefic, așa cum sugera și numele lui: un vânător. Ispititor ca diavolul, atragator ca păcatul și periculos ca iadul insusi. Putea nimici pe oricine se ridica împotriva lui cu o privire și unul din scopurile lui in ultimii trei ani fusese sa-mi facă viața un calvar. Și reusise de minune, alături de prietenii lui și de acoliții lor, mi-au transformat primii trei ani de liceu in tot ce va puteți imagina mai rău.
Abuz verbal? Jigniri și injurii? Batjocura, huiduieli, apropouri sexuale și nu numai? Da!
Îmbrânceli? Piedici pe holuri, obiecte aruncate "din greseala" in mine? Pahare care se rostogoleau singure pe hainele mele? Bineînțeles!
Gunoi in dulap? Bârfe neadevărate despre mine și cine știe ce tipi din liceu, zvonul ca mi-as fi pierdut virginitatea cu doi tipi deodată intr-o parcare? Au fost.
Tot ce îți poți imagina și mult mai rău. Asta a însemnat pentru mine liceul pana atunci.
-Haide, Kath. Nu poți sa stai așa, bosumflată, mă apostrofa Ella, vorbindu-mi pe tonul acela pe care eu il numeam de mama.
-Nu pot nici macar sa ma bucur. Cred ca merit putina înțelegere. Știi mai bine decât oricine de câte ori am ieșit din școala asta in fuga și plângând in hohote.
Privirea ei compătimitoare m-a lovit in plin. Știa, bineînțeles ca știa. Și faptul ca încercam sa fiu perfecta, cu parul mereu aranjat, cu machiajul cât mai discret, hainele curate, călcate și mereu asortate care erau menite sa ascundă putregaiul și mizeria din interior era doar o dovada in plus. Eram scârbită de mine, de viața mea, de familia mea, de secretele pe care le păzeam, de tot ce era in jurul meu și așteptam ziua in care aveam sa plec ca pe o eliberare. Am oftat lung și am privit in fata spre porțile duble deschise.
-O sa încerc, bine? Promit. Totuși nu ești obligată sa trăiești o viața de paria din cauza mea, Ella. Du-te și cucerește tronul!
-Nu fii idioata, Kath. Nu trăiesc o viața de paria din cauza ta și nici nu vreau sa cuceresc tronul. N-am nevoie de aprobările lor și nici de apreciere din partea unor idioți superficiali. Ești cea mai buna prietena a mea. Chiar crezi ca as face așa ceva? Ca te-as da deoparte pentru niște carcase fara suflet, minte sau simtul umorului?
Am pufnit și mi-am dat ochii peste cap chicotind. Ella era singura persoana in viața care putea considera ca simtul umorului era la fel de important ca sufletul și mintea cuiva.
Am intrat pe stadion in spatele unor boboci surescitati prin porți și am simțit binecunoscutul fior pe spate. Îl percepeam ca pe gheata lichida curgând in mine și-mi făcea pielea sa se înfioare și simțurile sa se ascută. Când am ajuns la baza tribunei nordice am înghețat de-a dreptul.
Ochii mei au rămas pironiti in fata, aerul mi s-a blocat in plamani și inima m-a luat-o la galop. Ce cauta aici? Trebuia sa fie in celălalt capăt al țării, departe de mine. Mâinile și picioarele au început sa-mi tremure și am ramas nemișcată in mijlocul culoarului precum o caprioara in fata farurilor mașinii care se indreapta cu viteza spre ea.
Nu a durat decât câteva secunde frustrant de scurte pana când ochii lui albastrii s-au oprit asupra mea de parca și-ar fi simțit prada. Judecând după sclipirea din ei și ranjetul malefic ce i se întindea pe buze, eram sigura ca simtea mirosul fricii mele chiar si de la distanta aceea. Hunter Russell putea sa miroasă teroarea pe care o simteam când ma uitam la el și numai la el. Ca un adevărat pradator.
-Kath! Vino! Striga Ella peste umar in timp ce incerca sa păstreze un loc gol lângă ea in primul rând din tribune.
Am clipit de câteva ori, dar tot nu am fost in stare sa ma mișc din loc pana când el nu și-a întors atenția spre antrenorul echipei de fotbal care stătea lângă el și spunea ceva cu insufletire gesticuland din maini.
Picioarele îmi erau ca de gelatina. Le-am tarat spre locul meu, lângă Ella. Ceva avea sa meargă foarte prost in ziua care se voia a fi perfecta. Simteam asta cu toate puterile.
-Te simți bine? Arati de parca îți vine sa vomiți, mă chestiona Ella imediat ce m-am asezat tremurând ca varga lângă ea.
Am dat din cap, apoi am clătinat. Ce cauta el aici? De ce venise? As fi putut sa jur ca venise numai ca sa ma terorizeze pe mine, dar știam ca asta era imposibil. Regele neîncoronat al nenorociților nu mi-ar face asta.
Ella a icnit lângă mine exact când mulțumea începea sa se liniștească și vederea spre mijlocul terenului se limpezi. Hunter stătea mândru și drept intre antrenor și directoare și nici ca putea fi mai încrezut de atât.
-Ăsta ce dracului mai caută aici? Suiera Ella in dreapta mea.
Era pe-aproape sa sara peste balustrada si sa se repezeasca la el.
-Nu contează, Ells. Nu-i ca și cum a venit pentru mine, nu? Hai sa ne bucurăm de ziua asta, bine? Te rog!
M-a privit cu suspiciune. I-am aruncat cel mai liniștitor, sincer și radios zâmbet de care dispuneam in clipa aia și speram din tot sufletul sa nu facă nimic care sa atragă atenția asupra noastră. Ea era exact genul de om care, dacă vedea un pericol in fata, fugea spre el cu o suta de km la ora și intra in coliziune frontala, in loc sa se întoarcă și sa plece, sa evite ca un om normal. Dar Hunter nu era omul cu care sa vrei sa intri in coliziune frontala și nici nu il puteai evita dacă el nu voia sa fie evitat.
          Am indraznit sa arunc o privire spre el și am constatat ca se uita direct la mine, fix și sever. Fir-ar sa fie! Am ramas blocată, hipnotizată de privirea lui întunecată. Cineva cu niște ochi atât de frumoși, atât de albaștrii incat parea ca se mișca culoarea in ei, cine ar fi crezut ca poate sa fie atât de crud și nemilos?

*Aștept cu drag și nerăbdare primele voastre impresii la cald, aici sau pe Instagram ❤️