Jocul cu focul #1 (Seria Destin)

3. Sentiment prapastios

          Katherina

          Când am plecat din Priscott, cu mai bine de trei ani in urma, mi-am promis ca nu o sa ma uit in urma.
          Și nu m-am uitat.
          Dar când ești somat sa te întorci in sânul familiei, cu amenințări, surle și trâmbițe, ești nevoit sa o faci in cele din urma. Așa ca am făcut-o și eu, numai ca in condițiile mele. Amintirea conversației pe care o purtasem cu mama în urma  cu doua zile încă mi se derula in minte si ma înfuria la culme in timp ce conduceam cu viteza pe ultimul tronson de autostrada.
          -Nu vin, am spus din nou. Sunt sigura ca prezenta sau absenta mea or sa fie ușor de trecut cu vederea.
          -Katherina, nu vreau sa repet încă o data. O sa vii acasă și o sa fii alături de familia ta in aceste momente tragice, m-a anuntat pe un ton tăios, deloc îndurerată.
          -Momente tragice? Pentru cine, mai precis? Pun pariu ca intre mine, tine și Irina se desfășoară un concurs de Pe cine doare mai tare in cot ca nemernicul de Dimitri Ivanov a dat, in sfârșit, ortul popii.
-Katherina, dacă o singura data îndrăznești sa mai vorbești așa despre tatăl tău, o sa te fac sa-ti para rău ca te-ai născut! Comportamentul tău este pueril, inacceptabil și de-a dreptul absurd!
-Sigur! Iar atitudinea ta de morților li se iartă orice este foarte matura! Pentru numele lui Dumnezeu, mama, bărbatul ăla te-a bătut și umilit ani la rândul! Ne-a abuzat și ne-a terorizat toată viața! Doar pentru ca inima aia neagra și stafidita nu mai bate, asta nu înseamnă ca a fost un om bun, iar tu știi al naibi de bine ca am dreptate! Am izbucnit când tot focul mocnit a devenit un incendiu devastator în pieptul meu.
Suieratul aprig al mamei de la celălat capăt al apelului mi-a zgâriat timpanul.
-Nu am spus niciodată ca a fost un om bun, dar a fost tatăl tău și o sa te comporți in consecință, fie ca îți place, fie ca nu!
A venit rândul meu sa pufnesc, dar m-a ignorat, continuându-și pledoaria.
-Sunt multe lucruri de care trebuie sa ne ocupam, începând cu testamentul și terminând cu presa. O sa vii acasă și o sa fi o fiica exemplara dacă vrei sa mai ai acces la fondul tău fiduciar, la moștenire și la beneficiile pe care le-ai primit la naștere, odată cu numele tău de familie.
-Poți sa păstrezi banii, fondul și chiar și numele. Ma lipsesc bucuroasa de ele. N-am de gând sa vin inapoi in orașul ăla blestemat și sa ma prefac ca-mi pare rău ca a murit nenorocitul care și-a terorizat familia toată viața. Singurul lucru pentru care îmi pare rău, dacă chiar vrei sa stii, este ca nu am apucat sa-i spun niciodată in fata cât de mult îl urăsc, ce tata de nimic a fost și ca lumea o sa fie un loc mult mai bun fara el prin preajma.
-Sunt convinsă ca știa toate lucrurile astea, spuse mama după câteva secunde in care parca s-a gândit serios la asta. Când ai plecat, după ce ai absolvit liceul, te-am înțeles. Nu am fost de acord cu decizia ta si nici nu am încurajat-o, dar nici nu m-am opus. Te-am lăsat sa pleci și sa te detasezi de presiunea pe care tatălui tău o punea pe tine, dar să nu-ti imaginezi nici o secunda ca nu au existat repercursiuni doar pentru ca nu le-ai suportat tu, Katherina. O sa vii acasă și o sa faci ce trebuie făcut. Nu îmi doresc sa apelez la metode dramatice, dar o s-o fac dacă e nevoie. Te găsesc și in gaura de șarpe și te aduc aici cu forța!
Știam ca vorbește serios. Douăzeci și cinci de ani de căsnicie cu un bărbat ca tata au făcut-o mai dura decât un soldat rus din trupele speciale. Am oftat și mi-am trecut mâinile prin par in timp ce ma plimbam ca un leu in cușca prin camera mea de cămin.
-Bine. O sa vin. Fir-ar sa fie, o sa vin! Dar sa nu îndrăznești sa ma pui sa tin vreun discurs la inmormantare sau sa dau vreo declarație presei. Și nici nu vin la vreo gala de caritate, la intâlnirile organizației tale fandosite sau la orice alt eveniment social de rahat. Ahh, si încă ceva! O sa stau la Ella, nu în casa aia!
Am așteptat câteva secunde, cât i-a luat sa proceseze clauzele acelui contract invizibil. Aveam impresia ca timpul trece inapoi. Intr-un final a oftat și puteam să o văd în mintea mea cum clatina nemulțumita din cap.
-Bine, dar o sa fii aici și o sa te transferi la o universitate din apropiere.
Am scrâșnit din dinti și tot corpul mi s-a incordat. Aia nu era o discuție pașnica, ci o negociere la sânge.
-Bine, am reușit sa articulez, dar nu o sa te bagi in viața mea. Nu o sa comentezi nimic despre hainele mele, despre parul meu, despre ce mănânc sau cu cine ies. Ne-am înțeles?
-Atâta timp cât nu arati ca un om al străzii la inmormantare considera ca și rezolvat. Ai doua zile la dispoziție sa-ti faci aparitia in oraș. Și crede-ma, Katherina, ca o sa știu exact clipa in care ajungi.
Cam așa a decurs discuția telefonică la cateva ore după decesul tatei.
Lucrurile au luat-o la vale imediat după. Am înaintat procedurile de transfer chiar a doua zi la prima ora și puteam doar sa sper din suflet ca o sa fiu acceptata la Universitatea din Chicago pe ultima suta de metrii. Mi-am împachetat lucrurile, nu prea multe oricum, in câteva geamantane și cutii care au încăput ca printr-o minune in mașina mea, aceeași frumusețe pe care o aveam de aproape cinci ani. Mi-am luat adio de la colega mea de camera și câțiva amici pe care mi-i făcusem și am pornit la drum la patru dimineața. Am oprit de doua ori in cele paisprezece ore de condus si asta doar pentru ca aveam nevoie la toaleta.
Am intrat in Priscott la șase după-amiaza cu soarele in fata și cu o senzație acută de greață, întrebându-ma nu dacă, ci când anume o sa vina furtuna peste mine. În Priscott ploua foarte rar, dar cât trăisem aici fusesem intr-o furtuna continua.
Cat am așteptat la semafor, mi-am luat telefonul și am scris repede doua mesaje. Primul era pentru mama.