Jocul cu focul #1 (Seria Destin)

19. Aș ucide pentru tine

Hunter

M-a privit cu băgare de seama și un licăr de teama in ochi, dar nu s-a dat inapoi nici un pas.
-Nu ai înțeles, din moment ce știi ca nu vreau sa te văd acum și totuși ai venit aici, spuse aroganta, ridicând din umeri de parca se aștepta la asta.
-De ce vorbești cu Jax? Am marait ajungând suficient de aproape încât aroma șamponului ei sa îmi gâdile nările.
-Am nevoie de aprobarea ta ca sa vorbesc cu cineva? Jax s-a purtat drăguț cu mine in ultimul timp, la fel și Cameron. Adică așa cum s-ar purta niște prieteni. Dacă asta e motivul pentru care ai venit, atunci ti-ai pierdut timpul degeaba, Hunter. Du-te acasă.
S-a întors cu spatele și s-a oprit in dreptul comodei cu sertare pe care a si deschis-o și a scos de acolo o pereche de chiloți și un sutien. Ala chiar nu era momentul sa am o erecție. Era deja rau ca furia mea incepuse să capete dimensiuni astrale.
-Nu-mi întoarce spatele! Am țipat micșorând distanta dintre noi și întorcând-o brusc spre mine.
Ochii i s-au mărit când m-a privit, livid de furie cum eram și spumegand ca un câine turbat. M-am aplecat spre ea scrasnind din dinti. Niciodată nu ma văzuse atât de scos din minți ca in clipa aia.
-Suntem numai noi doi aici, Katherina. Nu-i nevoie sa te prefaci.
-Hunter... a încercat ea, dar n-a avut nici o sansa.
-Ești conștientă ca toată lumea ma vede pe mine lupul cel rău in povestea asta? Îți dai seama ca prietenii și frații mei ma considera un nenorocit care chinuie o biata femeie nevinovata? De ce dracului încerci sa ma faci sa-mi ies din minți? De ce ne chinuiești pe amândoi când știm la fel de bine ca povestea asta nu are decât doua opțiuni la final: ori morți, ori împreuna. Jocul nu se sfârșește pana nu ajungem la una din situațiile astea.
Se uita in ochii mei si privirea i se domolea. Nici vorba, ticăloasă mica. De data asta nu aveam s-o las să mă înmoaie cu o privire galesa, nici vorba. Erau mult mai multe in joc decât fusesera vreodata pana atunci. Nu mai eram doi adolescenți fara nimic altceva de făcut decât sa-și consume sentimentele negative unul cu altul.
-De ce nu vorbești? Vorbește! Am tipat și am scuturat-o de umeri.
A încercat sa se tragă din mâinile mele, dar nu a reușit nici măcar sa ma clatine. Buzele mi s-au strâns și răsuflarea mi s-a îngreunat. Furia și excitarea nu duceau niciodată, niciodată la ceva bun când apăreau în același timp.
-Ti-ai asumat totul de la bun început, Hunter. Nu am încercat niciodată sa te provoc și nici nu ti-am făcut vreun rău. Am tăcut și am acceptat tot ce ai făcut, pentru ca nu am vrut sa pun gaz pe foc.
-Pe dracu'! Ai tăcut și ai acceptat pentru ca ti-a plăcut al naibi de tare sa știi ca ești centrul universului meu. Ai tăcut și ai acceptat pentru ca știai ca o sa fac toată planeta asta blestemata sa se învârtă pentru tine! Te-am vrut cu totul și știi asta. De ce nu m-ai vrut atunci? Am întrebat cu o noua forma de disperare in voce.
-Știi de ce, murmura in șoaptă și durerea din ochii ei aproape ca m-a făcut sa ma clatin pe picioare.
-Eu nu sunt tatăl tău, am spus printre dinti. Dacă ar fi așa ar trebui sa fi moarta si îngropată de mult! Nu am mai purtat o curea de șase ani! Am început sa ma bat pana la epuizare în lupte ilegale pentru ca fiecare adversar are chipul nenorocitului căruia ii spui tata. Ti-am acceptat respingerile, una după alta, pentru ca n-am vrut sa te oblig sa îl confrunți. Și acum, când monstrul din dulapul tău a dispărut, ce te mai retine?
Și-a ferit privirea și știam răspunsul atât de clar încât ma durea pieptul pe interior. Ma durea in fiecare centimetru din corp, dar nu o sa spun eu asta, n-o sa-i fac viața mai ușoară.
-Spune-mi, i-am cerut din ce în ce mai agitat. Lămurește-ma. Atunci nu s-a putut. In regula. Acum care e problema? Vorbește, fir-ar sa fie! Am țipat din nou și am împins-o cu spatele in comoda.
A suspinat adanc și a încercat sa ma îndepărteze, dar nu i-am dat timp. Mi-am îngropat o mâna in parul ei și i-am tras capul pe spate in timp ce cu cealaltă i-am încercuit talia. A gemut încet când m-am aplecat deasupra ei și am privit-o fix, amenintator.
-Vorbește, ticăloaso. De ce continuam jocul asta dement? De ce vrei sa fii victima și eu agresorul? Te excita? Spune-mi, Katherina, nu ma face sa-mi pierd mințile de-a binelea.
-Îmi pare rău, bine? A izbucnit închizând ochii și lăsând doua lacrimi sa-i alunece pe o tâmple. Sunt o ticăloasă, afurisita, nenorocita și oricum vrei sa-mi spui. Mi-a fost frica, Hunter. Poftim, o recunosc acum, deși mi-ai spus-o atâția ani la rând. Mi-a fost și încă îmi e al naibi de frica. Nu din motivele pentru care crezi tu, dar frica asta e atât de puternica încât îmi îngheață oasele și îmi jupoaie sufletul.
-Știu ca ești o lașă, Katherina. Spune-mi ceva nou, am îndemnat-o încă groaznic de furios, dar ceva mai lucid.
-Nu mi-e frica de tata. Nu-mi mai este. Singurul om de care îmi e frica pana in măduva oaselor ești tu. Nu pentru ca ma tem ca mi-ai face ceva, se grăbi sa adauge când mi-a văzut expresia contrariantă. Ci pentru ca nu-mi pot imagina explozia nucleară care m-ar face praf și pulbere dacă as lasă lucrurile sa escaladeze. Ești un dezastru al naturii, Hunter, iar eu...
-Iar tu ai fost mereu predispusă sa atragi dezastrele in viața ta, i-am continuat vorba, iar ea a încuviințat scurt.
Am eliberat-o luandu-mi mâinile de pe ea de parca m-ar fi ars și m-am indepartat. M-am asezat pe marginea patului. A venit si ea, așezându-se lângă mine. Se juca pierdută cu mâinile, iar eu ma simt exact la fel, pierdut și de negăsit. Am fost prins atâția ani in jocul asta încât pana la urma am pierdut ce era esențial. Emily nici ca putea sa se însele mai mult când a spus ca jocul asta era fara miza.