Jocul cu focul #1 (Seria Destin)

17. De ce eu, Hunter?

Katherina

-Nu face asta, Hunter. Nu o face, fir-ar sa fie, am soptit înnebunită chiar dacă știam ca nimeni nu ma aude in vacarmul care s-a creat.
Nici nu puteam sa mai gândesc logic. Pe mine ma voia? Habar n-aveam cine e tipul ăla. Nu eram o nenorocita de miza a unui meci ilegal de box. Fir-as a naibi! Nu eram un obiect pe care să îl pierzi la pariuri și Hunter nu putea să facă așa ceva.
-Nu face asta, Hunter, te rog sa nu o face, am continuat sa șoptesc ca intr-o rugăciune fierbinte.
Nu am reușit sa îmi mut privirea de la el nici când am simtit o pereche de maini gigantice care m-au apucat protector de umeri.
Hunter parea ca se gândește intens la propunerea tipului. Apoi a zâmbit din senin și a făcut un pas in fata, fara sa se uite vreo secunda in direcția mea. Am înghețat și inima mi s-a poticnit.
-Nu face asta, te rog, nu! Am repetat continuare, de parca asta i-ar fi influențat decizia.
-Dacă pierd, Katherina e a ta, l-am auzit spunând intr-un final.
Am simtit cum întregul depozit cade pe mine exact când mulțimea a început urle înnebunită.
-Și dacă, prin absurd, o sa câștigi? L-a întrebat adversarul lui trăgându-și tricoul peste cap.
Hunter a ridicat nepăsător din umeri.
-Nu vreau nimic. Nu ai absolut nimic care ar putea sa ma intereseze și oricum, atunci când o să termin cu tine n-o să mai ai ce să oferi.
Nu-mi venea sa cred. Creierul meu nu reușea să absoarbă informatia. Nu-mi aminteam când incepusera lacrimile sa-mi alunece pe obraji și nu-mi dadusem seama ca plâng pana când Zack m-a tras in brațele lui.
Cum putea sa-mi facă așa ceva?
Hunter s-a năpustit asupra adversarului fara nici un avertisment intr-un atac salbatic și a început sa-i care pumni și picioare. Tipul a reușit sa-l lovească in coaste cu putere și sa-l împingă de pe el, dar înainte sa reușească sa-și tragă sufletul era deja pus la pământ și Hunter îl lovea din nou cu înverșunare. Parea ca domina lupta fara efort, dar asta nu schimba cu nimic situația.
Nu voiam sa asist la așa ceva. Trebuia sa ies naibi din locul ăla blestemat. L-am împins pe Zack și m-am năpustit înnebunită prin mulțime, căutând ieșirea. Simteam doar cum mă izbesc la întâmplare de trupuri mai mari și mai mici. Creierul meu refuza să mai coopereze.
Aerul răcoros m-a lovit în fata ca o binecuvântata eliberare. Am inspirat adanc, cu nesaț. Simteam ca nu îmi ajungea oxigenul la plămâni. Îmi ardea pielea și îmi clocotea sângele in vene. Eram în pragul unei căderi nervoase, o puteam intrevedea pândind de după colt.
-Kath! Am auzit imediat vocea lui Zack care fugea in urma mea.
Am ridicat o mâna și m-am clătinat pe picioare, pasind nesigura inapoi. S-a oprit buimac. Am văzut-o pe Emily imediat in spatele lui. Amândoi ma priveau de parca le era frica sa se apropie de mine mai mult de atât.
-Sunt in regula. Intrați inapoi, am spus continuând sa ma indepartez pas cu pas.
-Kath, îmi pare rău. N-am știu c-o sa facă așa ceva, strigă Zack facand încă un pas spre mine.
-Zack, ia-o pe Emily si mergeți inapoi. Vreau sa fiu singura!
Cum a putut sa facă așa ceva? Cum?!
-Katherina!
Am tresărit speriata la vocea care a răsunat cu ecou dinspre ușile depozitului. Spatele mi s-a îndreptat automat și toți muschii m-au ars, din cap pana in picioare. Îl vedeam în ceata printre lacrimi, dar îl vedeam. Parea teafăr și nevătămat, doar parul îi era puțin ciufulit.
-Unde ai impresia ca pleci? Ti se pare asta un loc sigur in care sa hoinărești noaptea? Marai sarind in fata fratelui sau.
Eram atât de furioasa încât nici nu eram sigura ca puteam sa vorbesc coerent. Tot ce-mi doream era sa-i dau un pumn in fata aia drăguța. În clipa aia nu mi se parea tocmai draguta.
-Plec oriunde, cât mai departe de tine, am șuierat cu lacrimile curgându-mi încă pe fata.
Pentru prima oară in viața nu imi pasa de lacrimile mele. Nu-mi mai pasa ce ceilalți ma vedeau plângând. Nu le consideram un semn de slăbiciune, ci de putere. O forța ciudata, nefireasca, ce-mi inunda venele mă indemna sa îl ucid cu mâinile goale. Atunci chiar mă simteam de parca aș fi fost în stare să o fac.
-Nu poți, îți amintești? Nu ai cum sa fugi de mine! A scrasnit înnebunit și m-a prins de mâna.
I-am văzut pe Jax, Cameron și Zack apropiindu-se. S-au oprit brusc atunci când Hunter le-a aruncat o privire crunta.
-Dispăreți de aici, a strigat spre ei. Să nu îndrăzniți să va amestecați!
Niciunul nu s-a mișcat din loc. Nu s-au apropiat, dar nici nu au plecat.
In momentele alea furia mea era mai puternica decât rațiunea. Nu-mi pasa unde eram, nu-mi pasa cine auzea, nu-mi pasa ce credea oricine despre mine. Atunci, chiar acolo, voiam sa îl rănesc, din tot sufletul.
-Cine ești tu ca sa te porți de parca sunt proprietatea ta, ticalosule? Am suierat și mi-am smuls mâna din strânsoarea lui.
Mi-a ras în fata, in batjocura. A făcut un pas amenintator spre mine.
-Ești proprietatea mea! Ai fost mereu și o sa fi pentru totdeauna, Katherina!
-Așa spui? Când o sa am copii si-o sa te văd pe cealaltă parte a străzii o sa știu ca sunt a ta? Ei, lasă-ma sa-ti dau o veste, ticalosule! L-am împins cu mâinile in piept cu toata puterea, făcându-l să se împleticeasca un pas înapoi. Știi cum ar putea porcaria asta să fie adevarata, Hunter? Intr-un singur fel: doar dacă copii aia ti-ar spune tie tata. Doar așa și doar atunci aș fii a ta!
Am profitat de expresia lui socata si de clipa de neatenție și l-am împins din nou, și apoi incă o dată, înnebunită de furie cu lacrimile curgându-mi siroaie și țipând din toate puterile.
-Cum poți sa-mi faci așa ceva? Cum să mă consideri miza intr-o lupta nenorocita, ticalosule?!
M-a prins de maini înainte sa apuc sa îl imping din nou și m-a scuturat ca sa ma liniștesc. Se uita încruntat la mine, de parca tot el era cel jignit.
-Chiar crezi ca as fi făcut așa ceva dacă n-as fi știut ca nu exista nici o șansa sa pierd? Ce naiba, Katherina! Ma cunoști mai bine decât atât. Stii ca n-as lasă niciodată pe nimeni sa se apropie de tine!
-Nu ești Dumnezeu, idiotule! Am țipat incercand să mă indepartez de el, dar ticalosul era foarte puternic. Dacă tipul ăla ar fi câștigat, ce trebuia sa se întâmple? Ai impresia ca sunt o amărâtă de sclava, sa ma vinzi, sa ma cumperi și sa ma dai ca premiu? Ticalosule!
Am reușit sa îmi smulg mâinile din ale lui și l-am împins din nou, simțindu-ma mai vie și mai descătușată decât am fost vreodată.
-N-as pierde niciodată cu așa o miza. Nu mai vorbi despre tine de parca ești o bucata de mobila! Se rasti incercand să mă prindă din nou de mâini.
-Nu?! Pentru ca exact așa te comporți, de parca aș fi o bucata de mobila! Ma consideri proprietatea ta, exact ca tata! Ai impresia ca poți sa-mi cânți, iar eu o sa dansez! Hunter... Doamne Sfinte! De ce îmi faci așa ceva când știi... știi! Am țipat exasperata, la capătul puterilor și în pragul unui atac de panica.
Am profitat de secunda in care a rămas blocat și mi-am tras sufletul. Trebuia sa-mi adun forțele pentru o noua runda. Am văzut mișcare în apropiere cu coada ochiului, dar nu puteam sa ma concentrez la nimic inafara de ochii lui albaștrii care ma priveau pana in cele mai adâncuri hăuri ale sufletului meu.
-N-as fi pierdut meciul ăla nici dacă trebuia sa mor acolo. Știi al dracului de bine asta! Suiera printre dinti, cuprins de un nou val de furie.
Știam. Avea dreptate, știam, dar nu puteam sa accept ca e in stare sa riște așa ceva.
S-a apropiat de mine și m-a prins de umeri, apoi m-a tras in brațele lui și m-a strâns cu atâta putere încât am avut impresia ca vrea ca pielea noastră sa se contopeasca.
-N-as fi pariat niciodată pe tine dacă as fi avut un cât de mic dubiu ca o sa pierd. Niciodată, Katherina!
Am încuviințat dand din cap. Puteam sa înțeleg asta, dar nu puteam sa ma comport de parca ar fi fost un lucrul corect. Nu puteam să îi dau dreptate și pace!
-Kath...
Vocea lui Cameron era șovăitoare și venea din apropiere. M-am desprins de Hunter care nu și-a luat ochii de la mine. Continua sa ma tina cu mâinile de talie.
-Îmi pare rău, am încercat sa respir adânc și sa-mi calmez bătăile inimii.
-Tie îți pare rău? Izbucni Zack din spatele lui și s-a repezit câțiva pași in fata. O sa-l omor pe ticalosul asta!
-Zack, e... e in regula. Hunter are dreptate. Nu mi-ar fi riscat pielea dacă nu era sigur pe lupta aia. Îmi pare rău ca am țipat la voi.
-Kath... nu poți sa fii serioasa. El... nu. Nu poți sa vorbești serios, interveni și Jax clatinand cu neîncredere din cap.
-Vorbesc serios. E în regula, am mai spus incercand să zâmbesc liniștitor, cu toate ca lacrimile care-mi curgeau pe obraji nu păreau ca or să se mai oprească vreodată.
M-am tras un pas in spate și m-am uitat in ochii celui din fata mea.
-Vreau sa plec. Vreau sa merg acasă. Nu o sa vii după mine, nu o sa ma suni, nu o sa ma cauți. Am nevoie sa-mi limpezesc mintea și sa-mi rezolv problemele cu mama.
Hunter a strâns din buze, dar a încuviințat dand din cap. Probabil era ca și cum i-as cere sa nu mai respire, dar știam ca o sa-mi respecte decizia. Mereu o făcuse.
-Îmi pare rău ca te-am lovit, am spus apoi rușinată de purtarea mea primitiva, chiar dacă ma simțisem al naibi de bine.
-Să nu îți para, pufni el. Aștept de cativa ani reacțiile astea de la tine și acum nu pot decât sa ma bucur ca le primesc. Sunt... ciudat de mândru de tine.
A zâmbit și la fel am facut și eu. Nici nu voiam să incerc sa-mi imaginez cât de bolnava arata toată scena din exterior, ce credeau ceilalți.
-De ce eu, Hunter? L-am întrebat din nou, așa cum o făceam mereu.
S-a aplecat și și-a apropiat buzele de urechea mea, trimițându-mi fiori fierbinți prin tot corpul. Am închis ochii.
-Pentru ca ești a mea pentru totdeauna, Katherina. Legata. Cu. Lanțuri!