[UPDATED]For his dangerous feelings (One Direction Fan Fic)

Cap 2: Hopeless

Jessica's P.O.V.

Am verificat biletul pe fiecare parte. Nu dadusem atentie pana acum, dar in clipa de fata cautam un nume ca o disperata. Dar pe bilet scria doar "ONE DIRECTION". Nu intelegeam de ce e un nume atat de lung pentru un singur baiat? Si nu credeam ca e numele de scena, sau ceva de genul. Auzisem de la Bonnie de artisti care purtau alt nume decat al lor. De fapt, marea majoritate a lucrurilor care nu implicau casa, magazin si farmacie le stiam de la Bonnie.

Am renuntat sa mai caut. Nu scria nicaieri numele baiatului de pe scena. In schimb, am privit fascinata cum se misca pe scena si cum canta. Avea acea aura sexy pe care o stiam, care facea toate fetele din public sa lesine. Eu eram undeva mai departe, unde era mai putina lume. Dar pe ecranele gigantice amplasate de o parte si de alta a scenei, se vedea perfect. 

Am zambit. Da, poate ca ultima oara incercase sa ma opreasca pentru el, dar nu avea de unde sa stie ca pe mine ma asteapta acasa un fratior bolnav. M-am multumit sa-l privesc de la departare si sa zambesc, ascultandu-l.

- Iti place, Josh?

Am asteptat raspunsul lui. Dar acesta nu a venit. 

- Josh?

Mi-am desprins privirea de la baiatul de pe scena, doar ca sa privesc banca unde a stat fratiorul meu, acum goala.

Am inceput sa ma panichez. Unde putea sa se duca? Am inceput sa ma uit in toate partile si sa-l strig. Dar bineinteles ca nu avea cum sa-mi raspunda. M-am pierdut prin multime cautandu-l, dar nu era acolo. Mi-am ridicat privirea, sperand sa am o priveliste cat de cat buna, dar nu mi-a prea iesit. 

Nu aveam cum sa il zaresc de aici. Si nu in multimea asta. Dar ce puteam sa fac? Sa continui sa-l caut? Imi lua prea mult timp, iar eu nu stiam prea bine locul. Erau sanse mari sa ma pierd pana si eu. La ce ar fi ajutat asta? Apoi mi-am dat seama.

Scena.

Era locul perfect de unde puteam sa-l localizez pe fratiorul meu. Dar nu puteam pur si simplu sa ma catar pana acolo, pentru ca era interzis. Sau, cel putin, asa scria pe semnele din apropiere. Dar puteam macar sa sper. Sa sper ca ma va recunoaste. Sa sper ca ma va ajuta, inca nu stiu cum, dar totusi ca ma va ajuta.

M-am strecurat printre fetele din fata. Era mai slaba decat ele, poate pentru ca mancam de trei ori mai putin. Pana am ajuns in fata scenei. Fetele de acolo se inghionteau si strigau la unison un nume, in timp ce cele din spatele meu tipau.

- Harry! Harry!

In timp ce ii rosteau numele, intindeau mainile spre scena. 

Harry.

Era numele care mi-a ramas imprimat in minte ca un tatuaj. Ma uitam la cele din jurul meu, cum mai aveau putin si incalecau scena. Oare daca intindeam mana, avea sa ma vada? 

Mi-am ridicat mana dreapta, atat de rusinoasa, atat de firav. Iar in momentul in care Harry si-a desprins palma de microfon, am stiut de ce toate fetele faceau gestul pe care il faceau. 

Baiatul a impartit strangeri de maini peste tot. Si a ajuns la mine, cu palma zaboivindu-i peste a mea mult timp. Nu parea socat sau impresionat sa ma vada. Ba chiar imi zambea, ca si cum ar fi stiut ca sunt aici. S-a lasat in genunchi pe scena, continuandu-si melodia. Toata lumea si-a indreptat atentia spre noi doi, in special spre mine. 

Cand a urmat pauza instrumentala, Harry a lasat negativul sa-si faca treaba pe fundal, in timp ce-si lasa microfonul jos. Si apoi, a facut ceva la care nimeni nu se astepta. Cu atat mai putin eu. 

M-a cuprins cu ambele lui maini si m-a saltat pe scena. Mi-a zambit dulce, ca si cum nici nu-i pasa de expresia mea mirata. Inima a inceput sa-mi bata alert. Ochii lui erau atintiti asupra alor mei. Mainile sale ma inconjurau protector. Capul mi l-am lasat pe pieptul lui, dar privirea mea era oarecum indreptata catre public. Multimea amutise.