Cu Dragoste....

Capitolul I

M-am ridicat din pat pe la 6 când primele raze de soare au trecut prin geam. Astăzi ma întorc la munca însă nu sunt deloc pregătită sa ma reîntâlnesc cu colegii mei.  Ma uit în oglinda și constat ca lipsa somnului din ultima perioada a lăsat urme urate pe chipul meu, niște cearcăne adânci și colorate în albastru. Dau drumul la apa și întru în dus și sper doar ca apa fierbinte ma va ajuta sa îmi revin puțin. După ce am băut o cafea fierbinte și am fumat o țigară, m-am dus sa ma pregătesc. Ținutele pe care le purtam la birou de obicei nu se potrivesc cu starea mea de spirit asa ca ma hotărăsc sa trag pe mine o pereche de blugi si un pulover larg. Îmi prind parul intr-o coada, trag pe mine haina groasa de iarnă și ies în aerul rece de dimineață. Cum am plecat devreme de  acasă, ma hotărăsc sa merg pe jos pana la metrou. Chiar dacă este destul de răcoare, este o zi frumoasă,  cu soare... îmi trag gluga pe cap și o iau în jos, pe strada.
Oamenii par mai veseli, mai animați cu toate ca probabil majoritatea se îndreptau spre locul de munca.  Este un drum de 15 min până la metrou, destul cât sa cad iar în gândurile mele... când cobor la subteran, constat ca este destul de aglomerat asa ca ma duc în spate și aștept trenul. Pe la jumătatea drumului simt o mână pe umărul meu:
-Neața Ali, ce mai faci!
-Neața Caro! Bine, ma întorc la munca.  Tu ce mai faci?
-Eu sunt bine scumpo, zi-mi tu cum ești? La birou s-au auzit niște zvonuri despre tine și am fost toți îngrijorați pt tine.
-Caro, nu vreau sa vorbesc despre asta,  te rog sa ma ierți dar promit ca o sa vorbim când o sa ma simt mai bine.
-E în regula drăguță... și în secunda următoare ma ia în brațe și ma strânge.
Ma abțin cu greu sa nu plang și o strâng și eu pe ea. Aveam nevoie de o îmbrățișare iar Carol a fost întotdeauna ca o mamă pt mine datorita vârstei pe care o are dar și a firii ei blânde și calme.
Parcurgem restul drumului în tăcere iar când ajungem la întrarea clădirii de birouri unde lucram, ne întâlnim cu Mona, una din colegele noastre.
-Bună dimineața fetelor! Ce faceți?
Vad cum ma studiază și simt în privirea ei compătimire, dar nu zice nimic și o luam împreună spre lifturi.
-Azi avem ședința de echipa. Ai vreo idee Caro ce vrea sa ne zică Maria? Zice curioasa Mona.
-Habar nu am, nu a zis nimic.  Sper ca e ceva de bine.. poate ma avanseaza! Rade Caro încet.
-Sau poate te concediaza! Rade Mona zgomotos în încercarea ei de a face o gluma.
Ajungem la etajul 7 al clădirii, intram în spațiul destinat birourilor și arunc geanta pe birou. Spațiul este unul destul de vast, cu aproximativ 100 de birouri care sunt grupate doua câte doua. Vecinul meu de birou este Mario, un pusti simpatic de 20 de ani care este încă la facultate dar face cursuri la distanta.  Lucrează cu noi de aproape un an și l-am îndrăgit din prima ca pe un frate mai mic pt ca este  carismatic și descurcăreț.
-Hei Ali, Bine ai revenit!
-Hei Mario! Ce mai faci?
-Mmm, ca de obicei, de la excelent în sus, rade el. A fost Maria pe aici mai devreme și a zis ca te așteaptă la ea în birou când vii.
-Am înțeles. Mulțumesc.
Parcurg culoarul lung din capătul celalalt al etajului și bat la ușă.
-Întra, zice Maria.
Maria este coordonatorul echipei și persoana care m-a învățat tot ce știu. Este o femeie la aproximativ 60 și ceva de ani dar nu își arata vârsta fiind foarte îngrijită și eleganta.  Am admirat-o mereu pt caracterul ei puternic dar și pt dăruirea cu care face orice lucru. La început nu o simpatizam deloc pt ca îmi părea o femeie afurisita, dar în timp am văzut  ca nu este decât o fațadă și ca de fapt are un suflet mare.
-Bună dimineața,  spun dar Maria se ridica,  înconjoară biroul și ma ia în brațe.
-Bună Ali,  spune cu vocea ei calda.  Cum te simți?
-Sunt mai bine acum, spun după câteva momente, cred...
Se așează înapoi pe scaunul ei și îmi face semn sa iau loc.
-Nu pot sa cred în ce hal te-a bătut animalul ala. Jur ca dacă dădeam cu ochii de el, îl strângeam de gat. Ce a spus doctorul, o sa fii bine, da?
-Da, sunt bine,  încă ma recuperez.  Mai am dureri la coaste,  pentru ca se pare ca doua au fost rupte dar am avut noroc, cred, ca nu am avut leziuni interne. Am făcut și tomografie și se pare ca lovitura la cap a fost doar superficiala.
-Noroc? Draga mea, asta nu trebuia sa se întâmple deloc, ce dracu. În fine, ma bucur ca ești bine și te rog sa nu uiți ce te-am rugat, mergi la consiliere,  o sa îți facă bine, crede-mă.
-O sa ma gândesc , acum nu îmi sta gândul la asta...
-Ai vorbit cu el despre divorț?
-Nu, am vorbit cu avocatul și o sa îi transmită el. Nu vreau sa mai vorbesc cu el deloc, știi ce influență are asupra mea.
-Da, stiu, zice Maria cu un oftat. Nu îți face griji Ali, ești tânără și puternica,  o sa treci peste asta.
Simt lacrimile cum îmi inundă ochii și îmi pun fata în palme.  Mi-am zis ca nu mai plang dar ma gândesc mereu ce naiva am fost și cât de pierduta ma simt acum. L- am cunoscut pe Răzvan în liceu, când eram doar un copil. Eram în primul an de liceu iar el cu 2 ani mai mare ca mine. El băiatul rău din școală, eu fata prostuța.  A fost primul băiat din viata mea și singurul și m-am îndrăgostit nebunește de el. Mama nu a fost niciodată de acord cu relația noastă,  iar când mi-a interzis sa ma mai întâlnesc cu el,  am fugit și m-am mutat cu el. Relația noastră a fost frumoasa la început, dar când el a întrat la facultate s-a schimbat... ma înșela frecvent, cu fete diferite și de câte ori am vrut sa plec  reușea  sa ma convingă sa îl iert. După liceu, m-am angajat  și reușeam cu greu sa fac fata și jobului și cursurilor la facultate în paralel și nu mai aveam timp de nimic. Răzvan nu a lucrat o zi în viata lui pt ca ai lui aveau o afacere și astfel el era întreținut de părinți. Eu am fost nevoita sa lucrez ca să îmi pot plăti studiile și pt ca nu am vrut sa trăiesc pe banii părinților lui. Cu mama rupsesem orice legătură din ziua când am plecat iar de tata nu mai știam nimic de când aveam 6 ani. Când am împlinit 20 ani, urma să mă întâlnesc cu Răzvan și cu câțiva prieteni la un restaurant. Maria m-a lăsat sa plec mai devreme în ziua aia sa am timp sa ma pregătesc asa ca m-am dus acasă fără sa îl sun ca să îl surprind însă surpriza a fost a mea când l-am găsit în pat cu o tipa. În seara aia m-a cerut în căsătorie și 2 luni mai târziu am făcut cununia civila. Am crezut ca după asta o sa se schimbe,  sa devina serios însă lucrurile au luat o turnura radicală în mai rău...au început violențele, prima dată o palma, apoi încă una, apoi un pumn și tot așa. Am trecut cu vederea fiecare greșeală a lui de teamă să nu mă bată și relația noastă a mers asa 10 ani. Anul acesta, de revelion am mers la niște prieteni în afara orașului.  Ne strânseseram mai mulți și era zarvă mare, iar aproape de miezul nopții el nu era de găsit.  L-am sunat, nu răspundea, l-am căutat dar nu era nicăieri.  Eram îngrijorată asa ca am pornit spre mașină sa plec să îl caut. Când deschid usa rămân șocată,  Răzvan era dezbrăcat iar peste el era chiar prietena mea cea mai buna, sau cel puțin asa credeam eu ca era. Am început sa ne certam iar când mi-am făcut bagajele sa plec, a început sa ma lovească până  când ma lăsată inconștientă pe podeaua din baie. Am ajuns la spital cu coaste rupte,  capul spart si vânătăi peste tot corpul. În spital am realizat ca nu mai pot continua sa trăiesc în felul acesta așa că am obținut un ordin de protecție și  am înaintat divorțul. Am stat în spital aproape o luna iar apoi mi-am găsit un apartament unde stau în chirie.  Am stat închisă în casă săptămâni întregi încercând sa trec peste trauma avută.
-Nu merită să plângi pt un dobitoc, zice Maria.  În plus, am o veste pt tine... în două săptămâni voi ieși la pensie. Ma bucur mult pentru ea pt ca știu ca aștepta momentul ăsta de ceva timp pt ca își dorește să petreacă mai mult timp cu nepotica ei, dar în același timp mă întristează faptul că nu va mai fi aici cu noi și clar nu va mai fi la fel fără ea.
-Astăzi am pus ședința ca să ii anunț și pe ceilalți și ca să îl cunoașteți pe noul coordonator.
-Cine e? Întreb curioasa.
-Nu îl cunosc nici eu dar am înțeles ca a fost repartizat de la sediul din Turcia și ca are un CV frumușel. Începe de astăzi ca să am timp astea doua săptămâni sa ii arat ce și cum stă treaba.
-Sper sa vorbească măcar engleza ca să ne putem înțelege cu el, zic sarcastica.
-Altceva vreau să spun drăguță...în week-end avem team building și vreau neapărat sa vii fiind ultima data când voi fi și eu și nu, nu vreau sa aud scuze. Este obligatoriu! Și începem amândouă sa râdem.
-O sa vad ce pot sa fac dacă spui ca este obligatoriu,  zic, iar acum da-mi voie sa ma întorc la treaba ca altfel ma ceartă șefa.
Ma întorc la birou și ma afund în treaba ca nici nu îmi dau seama cum trece timpul. La ora 1, colegul meu de birou se ridica și îmi zice:
-Vii cu noi la masa? S-a deschis un restaurant aici aproape și au o mâncare demențiala.
-Mersi de invitație colega dar nu mi-e foame.  O sa cobor sa beau o cafea și sa fumez o țigară.
Mario întoarce capul spre Carol și da din umeri învins.  Caro se apropie de mine și îmi pune mana pe umăr.
-Scumpo,  trebuie să manci ca ai slăbit îngrozitor.  Hai cu noi, te rog.
-Scuze Caro dar chiar nu mi-e foame. 
Ies din clădire și ma duc peste drum sa îmi iau o cafea de la 5to GO. Avem și noi cafea la etaj dar nu este prea grozavă.  După ce îmi aprind o țigară telefonul Începe sa vibreze și constat ca este un număr necunoscut dar fără sa ma gândesc prea mult,  răspund scurt cu alo.
-Deci sa înțeleg ca vrei sa divorțezi de mine? Zice Răzvan aspru.  Asta nu o sa se întâmple niciodată,  nu scapi așa ușor,  ai înțeles?
Mână îmi tremura pe telefon și rămân  șocată fără sa pot sa scot un cuvânt.  -Știu ca ma auzi scârbă,  asa ca fa bine și anulează rahatul ăla dacă știi ce este bine pt tine.  Ai înțeles?
Simt cum îngheață tot sângele din mine și cu mâna tremurând,  închid imediat telefonul  și încep sa plâng în hohote. 
După încă vreo doua țigări fumate una după alta, întru în clădire cu ochii în jos și umflați de plâns. Ajung la lift și când dau sa intru, ma lovesc de tip și vărs cafeaua rămasă pe camasa lui de in, alba.