Cu Dragoste....

Capitolul XV

Mă trezesc și simt o durere surdă în tot corpul din cauza nopții trecute iar gâtul îmi este înțepenit pentru că am dormit cu capul pe pieptul lui Bariș. Mă ridic încet și mă îmbrac apoi mă duc să verific dacă ușa mai este închisă și spre surprinderea mea, este deschisă. Cred că paznicul a deschis-o la prima oră. În lift îmi verific telefonul și văd că este abia ora 6. Când ajung jos , opresc un taxi, nu mă simt în stare să merg cu metroul până acasă. Pe drum mă gândesc la Bariș și la cum am plecat dar trebuie să mă distanțez că să pot să gândesc limpede. Astăzi trebuia să mă întorc la Răzvan dar acest gând îmi provoacă greață. Poate ar trebui să mă întâlnesc cu el să discutăm civilizat treaba asta, dar eu îl cunosc și știu că nu o să o scot la capăt decât dacă fac cum vrea el. Nu mai am putere să mai lupt și nu știu ce să fac dar știu un singur lucru, că nu aș suporta să îl privesc în ochi pe Bariș dacă ar vedea acele imagini cu mine.
Când ajung acasă o sun pe verișoara mea Gabriela care este stabilită în Anglia. Eram foarte apropiate în copilărie și am păstrat legătura în timp chiar dacă ea a plecat de vreo 5 sau 6 ani acolo. O rog să mă găzduiască o perioadă până îmi găsesc de lucru și pot să îmi închiriez un loc unde să stau dar ea este bucuroasă că mă duc la ea și că o să aibă cu cine sa stea încât nici nu vrea sa audă de închiriat ceva. După ce închid telefonul îmi iau laptopul și îmi caut bilet. Găsesc zbor chiar în noaptea asta și fără să mai stau pe gânduri, plătesc biletul. Mă uit la ceas și este abia 8 așa că am toată ziua la dispoziție să îmi pregătesc bagajul și să mă întâlnesc cu proprietarul apartamentului să îi dau cheile. Îmi dau telefonul pe silențios pentru că știu că dacă mă sună Bariș și îi răspund, o să mă răzgândesc și nu o să mai plec nicăieri. Îmi fac un duș, apoi încep să îmi adun lucrurile. Pe la prânz, iau telefonul să îl sun pe proprietar și văd că am 20 de apeluri pierdute și câteva mesaje de la Bariș.
- Unde ești? De ce ai plecat?
- Iubito, de ce nu răspunzi? S-a întâmplat ceva?
- Ali, răspunde te rog! Vreau doar să știu că ești bine.
Mă doare inima atât de tare că parcă cineva mi-a băgat un cuțit și l-a răsucit până când a lăsat o gaură imensă. Încep să plâng și simt cum lacrimile îmi ard fața. De ce m-am uitat la mesaje? Mai târziu, când mă calmez vorbesc cu proprietarul și apoi închid telefonul. Restul zilei am fost ocupată cu pregătirile pentru plecare și cu eliberarea apartamentului.
Am ajuns la aeroport devreme, pe la ora 10 iar zborul îl am la 11.30 așa că mă duc la o cafenea și îmi iau o cafea. În timp ce îmi beau cafeaua, gândul îmi zboară la Bariș. Trebuie să îi spun cumva că am plecat, nu este corect să dispar așa. Dar cum să îi spun? Mă gândesc să îi scriu un mesaj așa că îmi deschid telefonul. Când se deschide, îmi apar câteva mesaje care mă anunță că am fost sunată de același număr, al lui Bariș. Închid ochii și îmi caut curaj să îi scriu.
- Nu mă căuta, te rog! Plec departe și nu mă mai întorc. Îți mulțumesc pentru toate clipele frumoase pe care le-am petrecut împreună. Ești un bărbat minunat și știu că nu te merit. Îmi pare rău dacă te-am supărat. Meriți pe cineva mai bun ca mine și meriți să fi fericit iar eu nu pot să fiu femeia care să te facă fericit. Vreau să te rog un singur lucru, uită-mă! Cu dragoste...
După ce trimit mesajul îmi pun capul în mâini și încep să plâng. Simt durere în suflet, un gol imens care nu îl va putea umple nimeni niciodată. După câteva minute, telefonul începe să sune iar pe ecran îmi apare numele lui Bariș. Îl las să sune până când închide iar apoi sună din nou. Îmi șterg lacrimile și răspund fără să zic nimic.
- Ali, iubito, nu face asta, te rog!
Rămân tăcută și îl ascult cum respiră greu iar în voce lui se simte disperare.
- Ali, știu că mă auzi. Vorbește cu mine, te rog. Putem să o scoatem la capăt, orice ar fi.
Nu mai pot să îmi stăpânesc lacrimile și cu vocea sugrumată de plâns îi răspund.
- Nu pot!
- Iubito, iartă-mă dacă am greșit, te rog. Nu pleca!
- Nu sunt bună pentru tine, nu te merit.
- Nu spune asta. Ești perfectă, ești visul meu, ești persoana cea mai importantă din viața mea. Unde ești? Hai să vorbim!
- Uită-mă, te rog!
- Mai degrabă aș uită să mai respir decât să te uit!
- Bariș!
- Da.
- Te iubesc!
- Și eu te iubesc iubito! Îmi spui adio, nu?
- Adio!
Și închid fără să aștept răspunsul lui apoi îmi închid telefonul de tot.
Tot drumul nu am putut să mă opresc din plâns. Când am ajuns, Gabi mă aștepta în aeroport iar când a văzut starea în care eram , m-a îmbrățișat. Aveam nevoie să plâng pe umărul cuiva așa că am strâns-o în brațe iar corpul îmi tremura din cauza plânsului. Ne-am dus acasă și i-am povestit tot ce s-a întâmplat și cum am ajuns să fug de cea mai frumoasă iubire.
- Oh, Ali, îmi pare rău pentru tine! Ești sigură că ai luat cea mai bună decizie?
- Nu știu Gabi, zău! Acum nu mai sunt sigură de nimic! Îmi doresc să mă întorc la el și să nu îmi mai pese de nimic dar nu pot.
- Bine dar dacă nemernicul ăla dă drumul imaginilor pe net, asta s-a întâmplat înainte! Nu schimbă cu nimic relația voastră.
- Ba da, va schimba felul în care mă va privi. Îți dai seama ca imaginile le vor vedea toți, prietenii lui, colegii, părinții lui. Știi și tu că veștile rele circulă cel mai repede.
- Și crezi că asta este cea mai bună soluție, să fugi?
- În momentul ăsta, asta cred.
După ce mai vorbim un pic despre viața ei de aici, mă instalez în camera mea și îmi despachetez lucrurile. Deși este aproape dimineață, mă pun în pat să dorm puțin dar nu reușesc. Mă gândesc doar la Bariș și la ultima noastră discuție. Cuvintele lui mi-i se derulează în minte la nesfârșit. Îmi deschid telefonul și văd că nu am nici un mesaj sau apel de la el. A renunțat la mine. Mă simt destul de rău dar eu i-am cerut asta. Mă învârt un timp în pat încercând să dorm, apoi mă ridic și mă duc la bucătărie să îmi fac o cafea. Mă simt simt singură iar Gabi a plecat de dimineață la lucru. Iau telefonul și îl apelez pe Mario.
- Bună Ali! Este totul în regulă?
- Bună Mario. Să zicem!
- Ai pățit ceva? Când te întorci?
- Nu mă mai întorc, am demisionat!
- Ali, are vreo legătură cu Bariș?
- De ce mă întrebi asta?
- Pentru că de ieri, de când lipsești tu, este super nervos, face spume pe aici și se ia de toată lumea.
- E complicat și sincer nu vreau să vorbesc despre asta.
- Dar am avut dreptate, este ceva între voi! Am văzut asta de mult chiar dacă nu recunoști. Tu ce faci, cum ești din moment ce el este așa iar tu ai plecat...
- Nu prea bine.
- Te sun după muncă, bine? Nu vreau să mă vadă domnul Țâfnos că stau la telefon.
- Ok. Te pup.
Deci este supărat din ce spune Mario. Mă doare inima să știu că suferă din cauza mea dar mă bucur intr-un fel ciudat că nu m-a uitat imediat și asta înseamnă că îi pasă de mine. Îmi fac de lucru prin casă așteptând telefonul lui Mario până când, intr-un final sună. Îi povestesc totul cu lux de amănunte și el mă ascultă atent, apoi, după ce termin de vorbit își drege glasul și îmi spune.
- Dacă vrei părerea mea, deși nu ai cerut-o, cred că faci cea mai mare prostie fugind. Fată, va iubiți, ce dracu!
- Răzvan nu o să mă lase niciodată sa fiu fericita, Mario
- Pentru că tu îi permiți.
- Nu am altă soluție! Ce pot să fac?
- Nu pot să îți spun ce sa faci Ali dar pot să îți spun că ai să regreți toată viața că ai dat cu piciorul la fericire. Nu te uiți și tu la filme? Binele învinge întotdeauna.!
- Da, dar ăsta nu este un film...
- O să te țin la curent cu noutățile! Vorbim, pa!
- Pa pa!
Mai pe seară realizez cu adevărat ce s-a întâmplat. Am realizat că nu o să îl mai văd niciodată pe Bariș, că nu o să mă mai țină în brațe niciodată, că nu o să îl mai ating niciodată și că va găsi o altă femeie pe care să o iubească, să o mângâie și să o facă cea mai fericită femeie din lume așa cum m-a făcut pe mine să mă simt în puținul timp pe care l-am petrecut împreună. Durerea mă zdrobește prin interior și simt că nu mai pot respira. A doua zi m-am simțit mizerabil, dar m-am decis că trebuie să fac ceva chiar dacă am inima făcută bucățele, așa că am aplicat cv-ul pentru câteva joburi. Zilele următoare am fost la câteva interviuri și am petrecut mare parte gândindu-mă la el si plângând. Săptămâna următoare am început să lucrez la o agenție de publicitate ca și asistent manager. Nu este un job prea bine plătit dar mă mulțumesc deocamdată cu atât ca să nu stau pe banii lui Gabi și pentru faptul că îmi ocupă timpul și mă gândesc mai puțin la problemele mele. Zilele sunt la fel toate și mă simt din ce în ce mai rău, și fizic și spiritual. Am căzut într-o prăpastie din care nu mai găsesc nici o cale de ieșire și nici motivație să mai ies. În ultimele trei săptămâni am slăbit atât de tare încât imaginea pe care o văd în oglindă nu mai seamănă deloc cu mine. Parcă sunt o fantomă și mă simt exact ca una. Nu pot să dorm, nu pot sa mănânc și nu mai pot să zâmbesc.
Am mai vorbit cu Mario o dată dar nu l-am întrebat nimic despre Bariș de teamă să nu îmi spună ceva ce m-ar putea răni și mai mult. I-am povestit despre noul loc de muncă și despre oraș, iar el despre tipul cu care se întâlnește.
Sâmbăta seara am ieșit cu Gabi în oraș să mâncăm. A insistat atât de mult să ieșim încât nu am avut cum să o refuz. Tot ea a fost cea care mi-a ales rochia cu care să mă îmbrac, o rochie roșie, strânsă pe corp și lungă până la genunchi la care am încălțat niște sandale cu tocuri înalte de aceeași culoare. Ne-am întâlnit cu câțiva prieteni ai ei la un restaurant din centrul orașului unde se ascultă muzică jazz, live. Atmosfera era una plăcută, cu muzică bună și veselie dar eu nu mă simțeam în largul meu. Când ospătarul ne-a adus meniurile ca să comandăm, am simțit un val de greață din stomac și am fugit la toaletă unde am vărsat incontrolabil tot conținutul din stomac. După ce mi-am revenit puțin si m-am spălat pe față, m-am întors la masă și m-am scuzat, apoi am tras-o pe Gabi într-o parte.
- Trebuie să plec, nu mă simt prea bine, dar tu rămâi. Nu vreau să îți stric seara. Oricum eu vreau să mă plimb puțin, să iau puțin aer curat.
- Ești sigură? Dacă ți-e rău, putem merge la spital.
- Nu, sunt mai bine acum. Nu îți face griji.
- Mai rămâi, te rog. O să îți placă, promit!
- Nu pot Gabi, nu vreau să stric cheful nimănui. Să te distrezi!
O pup pe obraz și ies în grabă până nu se răzgândește. Încep să merg pe jos și mă simt mai bine să fiu singură cu gândurile mele. Gabi are dreptate, cred că ar fi bine să mă vadă un medic pentru că în ultimul timp mi-a fost cam rău și mă simt foarte obosită.
Traversez parcul central că să scurtez drumul dar, din cauza sandalelor, mă opresc pe la jumătatea drumului pe o bancă să mă odihnesc. Priveliștea lacului noaptea este absolut uimitoare, atât de liniștitoare și de plăcută încât mă face să mă simt mai bine. Chiar dacă este sâmbăta, parcul este destul de animat, pe aleile lui plimbându-se în special cupluri ținându-se de mână și grupuri de tineri care râd și se distrează. Rămân cu privirea spre lacul care pare că sclipește de la luminile orașului și gândul îmi zboară la ziua când Bariș s-a întors din Turcia și am luat masa pe ponton. Cât de fericită am fost să îl văd, să îl ating, să îl sărut. Aș da orice să îl pot vedea acum, să îl privesc în ochii ăia frumoși și să îl ating, să mă țină în brațele lui și să îi simt parfumul. Aud telefonul sunând și îl scot din poșetă. Este un număr necunoscut și mă întreb cine poate fi având în vedere că nu l-am dat nimănui decât la muncă dar nu are cine să mă sune de acolo astăzi și la ora asta. Răspund scurt cu alo și aștept răspunsul.
- Bună iubito!
Inima mea a început să bată atât de tare încât o puteam auzi.
- Bariș?
- Chiar el!
- Cum?
Rămânem tăcuți amândoi câteva momente apoi îl aud oftând.
- Ești așa frumoasă!
Încep să mă uit panicată în toate părțile iar mâinile și picioarele încep să tremure de emoție.
- De unde știi?
- Pentru că te cunosc, ai uitat? Ești cea mai frumoasă femeie din lume, îți jur!
- Am crezut că... nu contează!
- Ce ai crezut?
- Nimic.
- Îți stă bine în roșu.
Imediat sar în picioare iar când mă întorc, îl văd pe alea parcului. Este aici!