Anotimpuri - Vara

Firesc

Alina

Am blocat telefonul fără a-mi ridica privirea către ceilalți, încă se uitau la mine cu aceea sclipire de început de bârfa.
Dacă îmi spunea cineva ,când am venit aici, ca am sa încep o relație cu Emil as fi ras cu pofta. Însă dimineața asta a fost mai dulce decât îmi puteam imagina. Dormintul in brațele lui, săruturile  si zâmbetele păreau sa fie ceva atât de firesc si normal încât toate grijile mele se risipisera. Ca si când eram in sfârșit unde trebuia sa fiu.
- Fundația trebuie sa aibă o adâncime de un metru jumătate, plus încă 1 metru la suprafața. Explica un bărbat din fata mea făcându-ma sa-mi concentrez atenția pe notițe.
Vladimir ma îndrumase sa stau printre cei ce deja pornisera sau urmau sa pornească construcțiile. Asta avea sa ma ajute si uneori avea sa meargă umăr-la-umăr cu materia din facultate.
Am mai petrecut o ora in firma după plecarea lui Emil, apoi am plecat cu Lavinia către metrou.
- Eu merg sa-mi caut niște cărți.
- Unde vrei sa ajungi?
- Nu știu...un loc cu multe librarii.
- Ai putea sa le iei online, știi? Îmi spuse zâmbind in colțul gurii.
- Nu...îmi place sa ma plimb prin librarii. Vrei sa ne oprim la o cafea?
- As vrea dar chiar trebuie sa ajung acasă devreme. Am o grămada de dosare de pus in ordine. am fost leneșă săptămâna trecută acum plătesc pentru asta. Prânz mâine?
- Sigur!
Intrate la metrou Lavinia o lua in direcția opusa mie, iar eu am mers către cel ce ducea la Universitate.
Am colindat multe lubrarii reușind însă sa găsesc doar jumate din lista primită. Se pare ca voi face și cumpărături online, pana la urma. Chiar când ma întorceam la metrou Emil ma suna.
- Hei! Ai terminat?
- Da, chiar acum! I-am răspuns ținând telefonul cu umărul la ureche pentru ca intr-o mâna aveam laptopul iar in cealaltă cărțile.
- Unde ești ca vin sa te iau?
- Hm...la Universitate, nu știu unde sa-ți spun exact... am spus uitându-ma dezorientata in jur.
- Poți vedea hotelul, Intercontinentalul?
- Da! E ceva mai in fata.
- Ok. Te găsesc imediat atunci. Te sărut!
- Și eu!
Am așteptat sa închidă după care am lăsat telefonul sa cada in una din pungile cu cărți.
- Alina?
M-am întors către vocea straina de bărbat. Un tip cam pe la 30 de ani , blond și cu ochi verzi îmi zâmbea cu uimire.
- Ce ma bucur sa te revăd!
Nu știam de unde sa-l iau...
- Îmi cer scuze dar chiar nu...
- Nu ma recunoști, nu?
- Nici cea mai mică idee. Am spus zâmbind stânjenită.
- Sunt Alin Rotaru!
Acum îmi aminteam. Un zâmbet la fel de uimit ca și al lui simteam ca mi se așterne pe fata.
- O, Doamne! Te-ai schimbat atât se mult...
- In bine, sper!
Eu și Alin ne cunoscusem in urma cu aproximativ 5 ani, fiind unul dintre beneficiarii unei fundații din Brașov. Era un tip de 120 de kilograme dar Dumnezeule mare, acum arată ca dintr-o revista.
- Arați foarte bine! L-am complimentat eu.
- Mulțumesc! Tu nu te-ai schimbat deloc...nici nu ai mai crescut. Îmi spuse râzând. Ce faci aici?
- Momentan m-am mutat in București. Temporar. Tu?
Ridica mâna stânga arătându-mi verigheta.
- Felicitări!
- Da, m-a prins și am venit aici. E mai Ok pentru ea, pentru cariera.
- E bine ca o înțelegi, foarte norocoasa! Ma bucur mult pentru tine!
- Mulțumesc! Wow, chiar nu ma așteptăm sa te văd, mai ales aici.
- Lumea e mică pana la urma...
- Corect. Ce mai faci? Cum îți merge?
- Bine, încă ma obișnuiesc cu orașul...tu?
- Extraordinar se bine! Suntem aici de doi ani, imediat vine și fetița!
Îmi spuse plin de încântare.
- Wow! Felicitări încă o data!
- Mulțumesc!
O mâna se așeza blând pe umărul meu și nu trebuia sa ma întorc sa știu cine era.
- Buna iubito! Îmi spuse Emil in timp ce îmi mutam privirea către el. Ma săruta scurt pe buze apoi îmi lua cărțile și laptopul din mâna.
- Ai venit repede. Am spus zâmbind.
- Nu îndeajuns...Emil Pop! Spuse el întinzând mâna către Alin.
- Alin Rotaru! Încântat! Își strânsera mâna prietenește și deșii Emil zâmbea puteam sa văd cum strânge din masele.
- Eu si Alin ne-am cunoscut acum câțiva ani , intr-un proiect de-al fundației. Am explicat zâmbind calm.
- Înțeleg.
- Da, Adaugă Alin. Cam cinci ani au trecut, nu? Oricum, ma bucur sa te revăd si mi-ar face o deosebita plăcere sa ieșim la un prânz sau o cafea, soția mea ar fi incantata sa te cunoască.
La cuvântul soție am putut vedea cum Mușchii lui Emil se relaxează iar zâmbetul lui devine sincer.
- Mi-ar face o deosebita plăcere!
Ii strânse încă o data mâna lui Emil apoi se îndepărta zâmbind.
- Te-ai calmat? L-am întrebat in timp ce ma întorceam spre el. Mi-am apăsat buzele peste ale lui apoi l-am apucat de mâna liberă.
- Mhm...soție?
- Da, s-a căsătorit, așteaptă și un bebe, o fetița. Nici măcar nu l-am recunoscut. Avea 120 de kilograme înainte.
- Serios?
- Mhm...cred ca s-a chinuit ceva.
- Pai e de admirat atunci...privirea lui încă era peste umărul meu , probabil urmărindu-l pe Alin.
- Ai ajuns foarte repede.
- Sala unde jucam tenis e puțin mai sus pe strada asta, te-am văzut de pe sensul celălat.
- Mergem? Mi-e foame!
- Sunt lihnit! M-a alergat Flaviu azi...
- Deci ai luat bătaie.
- Nu! Doar am alergat. Ridica din umeri și ma trase după el pe partea cealaltă a drumului unde mașina era parcata.
Deschise portbagajul sa pună pungile dar l-am oprit sa-ni scot telefonul.
- Aveam mâinile ocupate și l-am lăsat sa cada aici. Am răspuns privirii lui nedumerite.
După ce am urcat in mașina se apleca sa ma mai sărute o data apoi porni.
- Nu mergem acasă , sa știi.
- Unde , atunci?
- Ma gândeam sa mâncam undeva. Îmi lua mâna și Incepu sa-mi sărute fiecare deget in parte.
- Cum a fost cu arabii? L-am întrebat savurând fiecare atingere a buzelor lui.
- Mi-e atât de foame ca te-as mânca toată...spuse muscându-ma de arătător. A fost bine! Imediat vor începe lucrările.
- Așa de repede?
- Mhm...și pe mine m-au uimit. Tu ce ai făcut azi?
- Chestii plictisitoare...am luat foarte multe notițe.
Am continuat sa vorbim despre ziua noastră deloc ieșită din comun pana ce am ajuns in fata unui restaurant cu specific italian.
- Mmm...carbonara! Am spus simțind gustul delicios pe buze.
- Și eu tot la asta ma gândeam! Spuse el râzând.
O chelnerița  ne așeza la o masa chiar lângă fereastra apoi se întoarse cu meniurile. Emil iși muta scaunul lângă mine și bătea in masa cu nerăbdare.
- Ce doriți sa beți? Întreba fata  fără chef iar eu am putut sa înțeleg ca probabil era in picioare de multe ore.
- Pentru mine o apa și paste carbonara. Spuse el fără sa deschidă meniul. Tu, iubito?
- La fel! Mulțumim!
Își nota apoi pleca. Rămasă cu Emil mi-am pus cotul pe spătarul scaunului si m-am întors către el.
- Ție îți vine sa crezi?
- Ce?
- Asta! Noi doi...îți vine sa crezi?
- Da! Deșii dacă îmi spunea cineva ca o sa ajung sa te aștept sa iei o decizie , sa ma rog sa-mi dai o șansa, sa ajung sa te scot la masa dupa o zi banala de luni, nu as fi crezut.
Era întors spre mine iar mâna lui îmi mângâia acum piciorul.
- Tu? Ma Intreba zâmbind.
- Nu! Și la fel ca și tine nu as gi crezut...dar e un sentiment drăguț , ca și când fac ce trebuie. Ca și când așa trebuia sa fie...
- Noi de ce nu ne-am "văzut" mai devreme? Tot timpul ai fost atât de frumoasa...
Am ridicat din umeri.
- Nu știu, probabil nu era momentul.
- Pfff, nu era momentul? Crezi in forte divine și restul? Își agita mâna in jurul capului la ultimul cuvânt.
- Nu. Dar cred ca fiecare are un rost și o ținta in lume. Cred ca omul se naște cu o cale deja aleasa, și indiferent de alegerile făcut sau nefăcute ajung in punctul ăla. Pot spune ca in destin cred.
- Hm...nu m-am gândit niciodată la destin. Nu m-am gândit la astfel de lucruri de fapt. Dar asta crezi ca era destinul tău? Sa ajungi aici, in brațele mele?
- Probabil asta mi-a fost dat sa trăiesc! Tot ce s-a întâmplat pana acum...și cine știe câte vor urma...
Pentru un moment scurt trecutul ma trase înapoi in întunericul lui , Emil ce ma privea observa asta.
- La ce te gândești?
- Doar la ai mei...am recunoscut cu un zâmbet trist.
- Îmi pare rău. Nu am vorbit despre ei pana acum...nu am reușit sa vin nici la înmormântare. Chiar...
- Hei ! Mi-am pus palma pe fata lui frumoasa. E Ok. Știu deja toate astea.
- Cristina și Liviu au fost niște oameni minunați. Pot numai sa-mi imaginez cât ți-a fost de greu...
Am simțit ca mi se umple ochii de lacrimi și am clipit rapid trăgând aer în piept.
- Sti...probabil ca e o chestie foarte bolnava din partea mea , uneori ma cert singura pentru asta, dar cumva am impresia ca e mai bine ca au plecat împreuna. Dacă boala o lua pe mama mai devreme, sau dacă tata era singur in mașina in noaptea aia...oricare dintre ei ar fi rămas aici , cu mine , ar fi fost o epava.
- Părinții tai te iubeau nespus. O știe toată lumea.
- Și eu o știu! Chiar dacă nu mai simt iubirea aia acum, o am in suflet. Dar eu sunt doar produsul iubirii lor.
- Mai ții minte când m-ai prins cu tipa aia...cred ca aveam in jur de 15 ...?
- N-as putea uita! Am spus râzând cu lacrimi in ochi.
- Te-ai dus ținta la Liviu...ma acuza el zâmbind.
- Evident!
- Ce i-ai spus? Mor de curiozitate!
- Nu-ți spun!
- Crede-ma , vrei sa auzi ce mi-a spus el mie!
- Ok...am tras aer in piept dar a trebuit sa îmi țin vorba pentru ca mâncare ajunse.
Emil se uita cu ranchiuna la chelnerița iar eu l-am lovit cu cotul in umăr.
- Ce? Ne-a intrerupt... hai , spune!
- Am spus exact așa " Tata, Emil o călărește pe fata aia blonda!"
- Călărește? Serios?
- Da! Am spus râzând. Și el m-a întrebat ce înseamnă călărit, apoi i-am descris. In detaliu.
- Nu cred! Tu?
- Dap! El ce ți-a spus?
- Pai mai întâi am venit acolo, și-a dres glasul , îți jur ca nu știam cum sa-mi ridic pantalonii. Eram intr-o panica totala. Și m-a întrebat foarte serios :" Ai terminat?" . Ma bâlbâiam și după a întrebat dacă domnișoara a terminat  și ea.
- Tata?
- Da! I-am spus ca a terminat și ea . " Ești sigur?" M-a întrebat apoi.
Am început amândoi sa radem zgomotos , eu imaginându-mi fata serioasă a tatei si teroarea lui Emil.
- Fata aia dispăruse ca prin magie și eu am rămas acolo cu pantalonii in vine. Și când și-a dat seama ca sunt prea panicat sa mai fac ceva a început sa Rada și mi-a ridicat el pantalonii. A fost atât de penibil ca și acum îmi e rusine... in fine! M-a lăsat sa ma calmez apoi m-a învățat cum sa ma protejez și mi-a spus ca tata nu v-a afla despre asta. Nu o sa uit niciodată panica de atunci...
- Pot doar sa-mi imaginez.
- Bănuiesc ca pe tine nu te-au prins in fapt...
- Nu! Bine, aveam deja 18 ani, nu prea aveau ce sa mai facă dar nu au fost foarte multumiți când le-am spus ca rămân la el peste noapte.
- 18? Ai fost cuminte pana atunci?
- Da! Ce credeai?
- Ca am fost primul...spuse vizibil rănit iar eu am început sa rad.
- Eu a cata am fost?
- Hai sa schimbam subiectul...spuse râzând și întorcându-se spre masa.
Lua furculița și in loc sa se ducă către farfuria lui se îndrepta spre a mea.
- Ce faci?
- Mănânc...
- Pastele alea sunt ale tale. Astea sunt ale mele...
- Dar arată mai bine...
- Arată exact la fel!
- Ba nu...
Am schimbat farfuriile iar el incepu sa mănânce cu un aer deranjat. In cele din urma isi bagă furculița in farfuria ce era in fata lui mai devreme.
- Ești așa un copil...
- Nu știu, dat tot ce ai tu arată atât de bine și vreau sa le gust...
- Serios?
- Mhm...începând de la buze, apoi pe pielea aia fina a gâtului tău, apoi pe sfârcurile tale întărite...se apleca acum spre urechea mea in timp ce mâna lui urca pe piciorul meu, iar vocea și tonul folosite îmi făceau coapsele sa se încordeze. Continua sa vorbească in șoaptă in urechea mea:
- As cobora spre abdomen, ți-as săruta buricul...apoi mai jos și nu m-as oprii pana nu te-as vedea tremurând de plăcere.
Am înghiți cu greu. Chicotii in urechea mea și îmi lua paharul cu apa de pe masa.
- Apa?
- Ești atât de...am spus ducând paharul la gura.
- Atât de cum?
- Șmecher! Ești șmecher!
- Șmecher?
- Da! Vrei sa ma faci din vorbe.
- Eu doar sper sa te fac din fapte.
Îmi musca in treacăt lobul urechii , iar dacă acum nu eram intr-un restaurant , deja ar fi fost cu capul între picioarele mele.