"Vestea bună e că nu e rupt, vestea proastă e că tatăl tău nu poate veni. Ai pe altcineva pe care vrei să suni?"
Asistenta îmi vorbește pe un ton dulce, grijuliu -extrem de fals și cu o tentă de amărăciune- care speră, la fel ca și mine, să plec de aici mai repede. Ochi ei albaștri privesc înspre mine însă mintea ei nu e prezenta aici. Probabil visează sa ajungă mai repede acasă sau să primească o șansă de a-și duce cariera mai departe, pana la urma cine este mulțumit fiind doar o simplă asistenta școlară.
"E în regulă, nu stau departe"
Îmi scot cuvintele pe gură parcă cu forța. E greu să vorbești când simți privirea celui care tea adus în stagiul ăsta arzânduți în minte, în amintiri. Ma ridic de pe acea masă -chiar nu mă așteptam să îmi susțină greutatea atât de mult- și plec de acolo fără să mă uit înapoi. La ce e bun să privești în ochi persoane care doar se prefac că le pasă?
Acei ochi, ochi diavolului. Verdele din ei care strălucește precum un smarald, unul care ascunde în adânc o piatră ordinară și prăfuită. Un smarald fals. Mă privește cum mă târăsc pe holuri înspre ieșire și la fiecare scâncet de durere zâmbetul lui crește. Smaraldul acesta fals e cauza dureri mele. Ma zdrobit sub greutatea lui, văzându-mă ca pe un cărbune. Nu am dat glas dureri pe moment fiindcă asta iar întări superioritatea lui. Într-o bună zi stratul fals de smarald va ceda și toți vor vedea piatra prafuită care e cu adevărat iar când acel moment va sosi, eu voi fi acolo admirând.
_________________________________________
Poate că am mințit când am zis că stau aproape de școala însă o să dau vina pe șchiopătat pentru ritmul lent în care merg. Încerc să fac pași mai rapizi însă de fiecare dacă când piciorul face contact cu pământul, durerea îmi amintește cât de slab și patetic ma-m simțit în timp ce eram zdrobit de un fals. Mă aprinde pe interior și mă consuma precum focul. Poate că sunt cu adevărat un cărbune, unul care arde până când nu va mai rămâne nimic din el.
_________________________________________
Un singur lucru care îmi aduce o fărâmă de bucurie este drumul spre casa. Pădurea e luminată, iarba e proaspătă si sunetul păsărilor e liniștitor. Foșnetul unor frunze, totuși, îmi distrag atenția de la liniște și îmi fac corpul să tresară. O pereche de ochi albaștri precum diamantul mă privesc insistent din lumină. Ce ciudat. Oameni tind să se ascundă în întuneric însă acest diamant albastru se ascunde în lumina orbitoare a soarelui.
"Te pot vedea să ști. Bine, să văd e mult spus având în vedere că stai în soare însă totuși, nu ești prea discret."
Pași lui își fac cărare înspre mine și îl pot vedea mai clar. Ochi lui de diamant tind mai mult spre gheața și frig. Forma lui înaltă mă privește o secundă iar apoi ceva în ochi lui strălucește...neobișnuit.
"Mereu ai acea strălucire roz în ochi tai?"
Sunt direct și nu stau să ocolesc sau să înghit gândul spunându-mi că mi-am imaginat. Nu îmi sta în fire însă diamantul de gheață începe să îmi acapareze atenția. În special acum, când pare că se panichează. Nu scoate o vorbă însă ceva e neînregulă....cu mine. Ochi îmi sunt grei și corpul moale. Creierul se duce într-un somn profund și lumina din jurul meu ușor ușor dispare. Leșin.
________________________________________
Cred ca e a 3 a oara când modific capitolul asta. Câți dintre voi ați citit originalul?
CITEȘTI
Iubire In Lumina Roșie
Romance> Un vârcolac enervant? Drame?? Daddy issues? Un adolescent obosit (în care te regăsești mult prea mult)? Plot încâlcit? Posibile traume? Da! Cartea asta le are pe toate așa că lasă temele alea (oricum nu vrei să le faci) și citește ceva de calitate...
