Iubire In Lumina Roșie

Semnalul nostru

Clipesc de câteva ori ca să îmi dau seama dacă Naomi e serioasă sau ma ia la mișto. Expresia ei pare sincera și onestă însă nu știu sigur dacă așa e. Poate doar vrea sa râdă de mine sau poate Damian a fost suficient de idiot încât să îi spună o așa prostie.

"Cred că ai greșit persoana, eu și Damian nu suntem un cuplu"

Naomi se uita cumva confuză la ce tocmai am zis. Acum pare că se gândește ea dacă vorbesc eu serios sau dacă o iau la mișto. Nu știu de unde au apărut aceste vorbe cum ca eu și Damian am fi un cuplu însă nu e adevărat. La dracu să fie că abia îl cunosc de o săptămână jumate și totuși-

"Hmm......ești sigur?"
"Naomi vrei să încetezi? Nu de asta e el aici"

O altă voce se aude în cameră, de data asta de undeva din spatele meu. Mă întorc cu tot corpul puțin prea repede și brusc pentru spatele meu. O femeie înaltă, cu părul blond lăsat pe spate și aceeași ochi albaștri pătrunzători, pășește înspre mine și Naomi. Și ea era în acel tablou și am să presupun că e mama lui Damian. Nu cred că ne aflăm în cele mai bune circumstanțe ca să îi întâlnesc familia având în vedere că Damian nici măcar nu e aici.

"Tu trebuie să fi Liam, Damian nea povestit despre tine"

Îmi cuprinde mâinile în ale ei și se uita la mine cu iubire și căldură la fel cum se uita și mama la mine înainte să moară. O văd în amintiri, întinsă pe patul de spital, râzând și zicându-mi că totul va fi ok. Îmi lua mâna mea în a ei și o strângea cu puterea pe care o mai avea. Se uita în ochi mei înlăcrimați și îmi spunea să zâmbesc. "După ploaie mereu apare soarele, doar așteaptă și ai sa vezi că totul o să se termine cu bine" Aceste cuvinte deveniseră motto-ul meu în viata o perioada bună de timp însă s-au stins odată cu mama.

"La cât ne povestește despre tine ne așteptam să fiți un cuplu. Să ști că nu suntem homofobi sau ceva. Puteți să se spuneți"

Vocea lui Naomi mă scoate din gândurile mele și mă aduce înapoi cu picioarele pe pământ. Îmi scutur capul ușor și găsesc un alt subiect de discutat. De exemplu, de ce ma aflu eu aici și unde e Damian.

"Ok, de ce mia zis Damian să vin aici și unde e?"
"Eu ți-am scris mesajul, Damian a dispărut"

Clipesc de câteva ori ca să pot procesa ce se întâmplă. Damian a dispărut? Iar?! Ma uit către Naomi și încerc să găsesc un răspuns la niște întrebări: De ce nu vați dus voi să îl căutați? De ce sunt eu aici?
Întrebările rămân nespuse, nu îmi găsesc cuvintele necesare de a le exprima într-un mod politicos și calm.

"Liam, știu că pare o nebunie. O familie de vârcolaci, creaturi supranaturale, dispariți și mii de întrebări care nu pot fi rostite"

Mama lui Naomi îmi vorbește pe un ton dulce, blând și calm. Pare că încearcă sa ma înțeleagă, sa înțeleagă cât de ciudat și confuz e totul pentru mine. Sincer nu sunt așa de speriat pe cât sar crede despre supranatural. Prima mea experienta cu acest tip de "nou" a fost Damian. El a fost primul meu exemplu de inuman și chiar mă bucur. Mia arătat partea interesantă care merita apreciata a supranaturalului.

"O să încerc să îți explic mai multe atunci când o sa îl recuperam pe Damian și ca să facem asta avem nevoie de semnalul vostru"