Iubire In Lumina Roșie

Am înnebunit complet

<<Suntem conectați. Oriunde neam afla și orice am face- cu fiecare zi care se scurge- destinul ne trage mai aproape unul de altul. Suntem cele 2 elemente, curajul și puterea, care formează o pereche de nedespărțit.>>
         Cuvintele îmi sar prin cap precum o minge de ping pong care se afla într-un meci nesfârșit cu pereți creierului meu. Nu simt nimic din exterior -toate emoțiile sunt un val care mă îneacă pe interior- și gândul că tot ce a spus Zara, mama lui Naomi și Damian, este adevărat mă sperie. Eu și Damian....o pereche de nedespărțit? Nu așa ceva nu e real. E probabil ceva metafora supranaturala pe care nu o înțeleg eu. Clipesc apăsat ca să mă pot concentra. Nu sunt aici ca să mă gândesc la metafore, sunt aici ca să îl salvez (a doua oară) pe Damian. Bâzâit-ul acela sau GPS-ul iubiri cum prefera să îi zică Naomi, începe să se strecoare printre gânduri și să îmi umple capul. Ma simt mai bine acum că tot ce pot auzi în mintea mea e un bâzâit constat și nu 15 voci care vorbesc deodată.

"Suntem pe aproape"

Îmi întorc capul să le spun familiei lui Damian. Familia Russo. Am avut plăcerea de a face cunoștință și cu Dante, tatăl lui Damian. Nu prea a zis multe de când suntem aici și pare că mai mult se uita printre copaci decât la drum. Merge în spatele nostru și pot vedea pe fața lui îngrijorarea chiar dacă încearcă să o ascundă. Un tată care își face griji pentru fiul său.   Mă opresc brusc din mers atrăgândule atenția tuturor. Bâzâit-ul a dispărut și în urma lui a lăsat o liniște completa. Ma uit în jur după capcane sau alte semne de pericol. Beznă totală.

"Liam? E totul ok?"

Vocea lui Naomi rupe tăcerea pentru câteva secunde. După asta nici greieri, nici broaștele sau țânțari nu se mai aud. Ceva urmează să se întâmple.

"Cred că am ajuns"

Suntem în mijlocul unei poieni, fără nici o alta urma de viață. O lumina roșie își face apariția din partea întunecată a păduri și știu exact cine o provoacă. Inima îmi bate tare și respir sacadat. Îmi e frică. Nu înțeleg de ce dar îmi e frică. Data trecuta eram doar eu cu Damian, extenuați și confuzi însă am reușit să scapăm de ea. Dar acum, când sunt cu mai mulți vârcolaci în urma mea, îmi e frică. Nu înțeleg multe din ce se întâmplă în următoarele clipe. Lumini albe și roși zboară prin tot locul, țipete și înjurături sunt aruncate în stânga și în dreapta și apoi -căzut pe jos și uitat de ceilalți- zace el. Fug cât de repede pot și mă apropi de corpul lui. E în viața însă nu se trezește. Trezește-te Damian, trezește-te!

"Liam, Damian!"

Îmi întorc capul ca să o văd pe Naomi fugind înspre noi. Lacrimi încep să îmi curgă șiroaie pe față și corpul să îmi tremure.

"N-nu se trezește, de ce nu se trezește?"

Vorbesc aproape în șoaptă că nu cumva să încep să plâng mai tare. Vocea mi se rupe și inima odată cu ea.

"Hei hei, va fi ok. Damian nu e mort, e sub o vraja"

Naomi mă strânge de braț în timp ce mă asigura iar și iar ca Damian e bine. Vreau să o cred însă în față mea vad un Damian care abia respira și nu ma pot opri din a mă întreba dacă chiar e viu sau doar așa vreau eu să mi-l imaginez.

"Îl putem face bine cu un sărut de la perechea lui, vestea bună e că nu trebuie să fie un sărut pe buze"

Vocea lui Zara se aude din spatele meu și nu apuc să aud și finalul frazei. Sar înspre corpul lui Damian și îl sărut pe buze. Am fost prost. Târziu am realizat că nu ar fi trebuit să îl săurt fix acolo. Puteam să îl sărut pe obraz, pe mana, pe creștetul capului, oriunde altundeva. Sunt nebun, idiot, prost. O să mă urască când va afla că l-am sărutat.