Legături Magice

XI. Șoc și groază, începe teroarea

   Inspir adânc, deschizându-mi ochii și privind împrejurimile. Se pare că am adormit lângă fereastră și mă doare spatele cât mă ridic. Mda, nu știu ce s-a întâmplat cu mine, dar nu o mai fac vreodată, să fie clar. E mult prea rece podeaua, plus că există riscul să mă tragă curentul și să mă aleg cu o răceală urâtă.

   Vampirii nu răcesc în general, dar asta nu înseamnă că nu o putem face. Cine știe de unde te lovește și, mai ales, când. 

   Îmi duc o mână la frunte, întrebându-mă ce naiba m-a lovit să mă întind pe aici. Chiar nu-mi aduc aminte ce s-a întâmplat mai devreme, e totul încețoșat pentru mine. Știu că am ieșit de la Lockhart din birou când capul deja mă durea destul de tare după toate încercările lui de a afla dacă mama se vede cu cineva.

   Dau să mă întorc pentru a merge înapoi în camera mea, numai că mă opresc instant în momentul în care constant că... mă văd întinsă pe podea. Mă dau înapoi cu un pas, înghițind în sec la propriul meu corp. Nu se poate una ca asta... doar nu-... doar nu am murit?

   Îmi duc o palmă la inimă, însă nu-mi dau seama dacă am puls sau nu. Mă uit speriată în jur, lacrimile care-mi apar pișcându-mă. Oh, Merlin, ce mi s-a întâmplat?

  Corpul începe să-mi tremure extrem de tare, mai ales în momentul în care simt doar vârful ușor al degetelor mele care trec prin cel mai apropiat perete, rece ca un cub de gheață și aproape că pătrunde dincolo de pielea mea, ceea ce mă face să plâng și mai tare. Nu se poate să fi murit acum, să-i las singuri pe toți cei dragi mie și doar să am grijă de ei de aici. 

   Ce naiba se întâmplă? Ce se întâmplă cu corpul meu, cu mine în general... îmi trag nasul, stând în acel loc pentru o vreme fiindcă nu pot face altceva decât să mă holbez la o gaură din perete. 

   — Ce mă fac? îmi șoptesc, îmbrățișându-mi mijlocul. Ce mă fac acum? Nu pot să învii... nu pot să rog pe cineva să o facă, nu pot face absolut nimic.

   Murmurul meu se pierde încet în vânt cât îmi privesc corpul în continuare, la fel de neputincioasă ca înainte.

   — Îmi pare rău că n-am avut suficient timp să am grijă de voi cât puteam, murmur, lăsându-mi lacrimile să se scurgă pe obraz.

   — Uh, ești bine? Ce s-a întâmplat de plângi?

   Tresar speriată, întorcându-mă către persoana respectivă. Nu mă așteptam ca cineva să poată conversa cu mine. Mă dau cu un pas în spate, uitându-mă atentă la bărbatul din fața mea, apoi înghit în sec. Inspir adânc mirosul, însă nu mai simt absolut nimic... evident că nu mai simt din moment ce sunt aici.

   Încep să mă joc cu una dintre brățările mele, analizându-l atentă. Păr brunet, ușor cârlionțat și scurt, nas un pic mai lung, ochi întunecați ce se ascund în spatele unei perechi de ochelari cu rame extrem de frumoase, de culoare neagră. Are o mică cicatrice pe obraz și câteva riduri, părând că are undeva la patruzeci de ani. Așa aș estima eu.

   E destul de înalt, mult mai înalt decât mine, dar cred că ar fi de aceeași înălțime cu mama... sau doar să-i despartă câțiva centimetri. 

   Îmi dreg vocea, încercând să nu par prea slabă în fața lui. Cu toate că e un străin, nu pot să îndepărtez sentimentul că l-am mai văzut undeva. Unde oare? De ce mi se pare atât de familiar?

   — Bănuiesc că se înțelege din moment ce mă vezi. Am murit..., mormăi încet, privindu-mi corpul printre alte lacrimi care mi se adună în ochi.

   — Oh, micuțo, nu tu ești aia moartă, ci eu.

   Înghit în sec, întorcându-mă spre el din nou, fiind mai șocată decât aș fi crezut. Cum adică? Atunci eu sunt doar adormită?