Legături Magice

XII. Moștenitorii lui Slytherin

    Mă simt paralizată. Mă simt ciudat de incomod și îmi vine să plâng când privesc bietul animal pe care îl dau jos de pe acel suport de torță, apoi încep să o mângâi absentă. Am impresia că începe lumea să se strângă în jurul nostru, însă puțin îmi pasă în clipa asta. Singura care se zbate să trăiască e creatura din brațele mele. Îi pot simți slabul puls care acum se liniștește treptat. I-a fost frică, a fost speriată de moarte la propriu.

   Cred că ăsta e momentul în care pun la o parte părerea mea despre Filch și mă axez pe animalul său. Un biet animal care n-a meritat asta. De fapt, nimeni nu merită să fie împietrit. Inspir adânc, ținând-o la piept pe doamna Norris, fără să ascult vocile ridicate din jurul meu. Cine i-a făcut asta? Cine ne amenință așa?

   Mă gândesc că Vânătorii nu sunt. Sunt mult prea departe de noi încă. Atunci să fie ăsta motivul pentru care Dobby voia să ne țină departe pe mine și Harry de Hogwarts? Că dacă da, atunci înțeleg de ce a făcut-o. Numai că nu putem pleca acum cu noua amenințare pe capul nostru. Înghit în sec, făcându-mă toată un ghem cu pisica împietrită în brațe. Nici lui Dumbledore nu i-o las s-o vadă.

   Nu știu ce se întâmplă cu mine acum. Adică... doamna Norris nu e cea mai plăcută pisică, dar...

   Dar nu am vrut niciodată ca ea să ajungă în starea asta, iar acum dorința de a o proteja e uriașă. Aș vrea din tot sufletul ca ea să-și revină... să fie doar pentru moment, să fie... doar pentru moment.

   Mă doare. Merlin, de ce mă doare atât de tare? De ce simt că ceva din mine se aprinde, dar se și stinge? De ce simt un val de furie dintr-odată? De ce... doar de ce? Nu mă înțeleg, nici această senzație de a-mi dori să fac rău celui sau celei care a făcut asta. Sau disconfortul din piept. Acum realizez că am o durere ușoară în zona inimii, dar presupun că e de la faptul că am tensiunea crescută.

   Într-un final, mă decid să ridic privirea către mulțimea din jurul nostru, apoi le zăresc pe blonde de-o parte și de alta a mea. E posibil ca Ashley să se fi enervat fiindcă îi simt mai mult mirosul, ca și cum ar fi gata să sară pe cineva. Oare ce s-a întâmplat cât mintea mea a fost plecată în alte părți? Mă întorc ușor spre locul în care cele două se uită și imediat o recunosc pe Raiden. Evident, nu se putea ca ea să nu ia parte la asta, nu?

   — Tu! Tu mi-ai omorât pisica! Ai omorât-o! Te ucid! Te...

   — O singură amenințare să mai faci către copii mei, Argus, și tu vei fi ăla ucis, se aude o voce puternică ce-i forțează pe studenți să se dea la o parte.

   Mama apare nervoasă, alăturându-se... celorlalți profesori. Când au apărut? Mă uit rapid la Harry, sărind în picioare către el cu tot cu pisica în brațe. Fetele se apropie de noi, uitându-se în continuare urât la frații Moonfall care au rânjete imense pe buze. În schimb, în partea opusă lor stau cei patru draci ai mei ce par să nu mai aibă mult până să-i strângă de gât. Cred că o să se ocupe ei de situația Moonfall.

   — Voi șase, veniți cu mine. La fel și tu, Argus, îi spune Dumbledore lui Filch pe un ton ferm.

   Apoi, numai îl văd pe Lockhart cum se dă cu un pas în față spre director, lucru care mă face să vreau să vomit. Chiar nu-l sufăr pe omul ăsta.

   — Biroul meu este cel mai aproape, domnule director... chiar deasupra... Vă rog să binevoiți să...

   — Mulțumesc, Gilderoy, zice Dumbledore.

   Un fior rece îmi trece pe șira spinării. În biroul lui? De ce într-al lui? De ce nu oriunde, doar... nu acolo?

   Nu știu, poate doar exagerez, dar nu-mi dă niciun sentiment bun. Am fost o singură dată acolo și am auzit vocea aia nenorocită, lucru care a dus la întâlnirea cu acea persoană din vis cât zăceam pe gresia rece. Acum că mă gândesc... oare cine patrula în noaptea aia? Mă gândesc că trebuie să... mă fi găsit cineva până la urmă, nu?