Legături Magice

XX. Legenda veche reînvie

   Încerc pe cât se poate să nu urlu cât mă țin plămânii în clipa în care curentul de aer se oprește, iar eu cad, practic, în gol. În jurul meu e numai întuneric, habar n-am pe unde sunt și unde voi ateriza. Eu încă am speranța că voi da cu fundul de ceva moale, fără să-mi rup gâtul sau coloana vertebrală. 

   Încep să-mi pipăi întreg corpul după baghetă, neștiind unde mama naibii am pus-o. Măcar să o am la îndemână în caz de orice, mai ales că nenorocitul de Quirrell sigur e prin preajmă. Când îmi ating glezna și dau de baghetă, fac rapid o vrajă care să-mi atenueze căderea bruscă. Mă lipesc și cu fruntea de podeaua rece din cauza impactului venit din senin. 

   — Au...

   Minunată seară, ce pot spune? A mers extrem de bine totul până acum, nu? Nu o să apară nimeni care să-mi dea planul peste cap, așa-i?

   Evident că mă apucă sarcasmul fix în cele mai nepotrivite momente. Am impresia că e mecanismul meu de autoapărare când simt că situația îmi scapă de sub control. Poate e și pentru că am stat prea mult pe lângă Sev și am preluat niște obiceiuri de ale lui. Cred că de asta mama mai are momente în care vrea să-l strângă de gât din senin... da, face mai mult sens acum. 

   Mă ridic, până la urmă, de la pământ și privesc în jur. Par a fi undeva mai sus de locul acela în care am fost în urmă cu câteva minute, observând schimbarea de temperatură. Îmi mijesc ochii după orice urmă de lumină și când dau de una, mă întreb aproape în fugă spre ea. Apuc ceea ce pare a fi o clanță și deschid ușa respectivă, dând de un hol imens și gol. 

   Însă nici bine nu pășesc în acel hol că sunt aruncată pe spate de o adiere de vânt și cad din nou. Cred că o să am sechele de la atâtea uși și de la atâta vânt după ziua de azi... Mă uit în spatele lui, iar ochii mi se fac cât cepele. A rămas doar peretele. În regulă, ăsta e unul dintre motivele pentru care urăsc magia avansată: devine înspăimântătoare în astfel de momente!!

   Îmi adun toată forța și mă repun pe picioare în câteva secunde, apoi verific dacă am bagheta la mine sau nu. Răsuflu ușurată când constat că e întreagă și la mine, nu pierdută pe naiba știe unde. 

   — Lyra? 

   Tresar, la fel și bagheta mea pe care mă chinui să o prind, după mă uit în spate. Nu ezit nicio secundă, efectiv nici o secundă, din a sări în brațele vărului meu. Îl strâng ușor, cât să nu-l sufoc, încercând să nu bufnesc în plâns acum. Am crezut că nu-l voi mai revedea prea curând, chiar am crezut... că o să rămânem blocate în sediul acela înfricoșător.

   — Oh, mulțumesc lui Merlin că ești bine! exclam fericită, îndepărtându-mă cât să îl văd cu atenție.

   — Și eu mă bucur să te revăd, dar cum de... nu sunt și Ashley și Kenna cu tine? Și cum de n-ai ajuns deja?

   Cred că ar fi mai bine să evit să-i spun tot ce s-a întâmplat de când am apărut aici. Nu vreau să se sperie fix acum, plus că suntem în viață toate trei. 

   — N-am ajuns fiindcă ne-am rătăcit. Efectiv a mai fost un drum cu probe pe care am intrat și numai eu am fost în stare să trec de ele, îi spun cât îmi păstrez expresia neutră pe chip, astfel încât să nu-și dea seama că ceea ce spun nu e tocmai adevărat.

   — Credeam că numai noi ne-am despărțit așa... am trecut de capcana pusă de Snape. A trebuit să trec printr-un foc vrăjit și era suficient doar pentru o persoană... Hermione s-a întors să-l ajute pe Ron.

   — Ce s-a întâmplat cu el? îl întreb îngrijorată.

   — A fost rănit înainte să încheiem o partidă de șah vrăjitoresc. O să-ți povestesc după aceea, hai să mergem, spune în timp ce mă apucă de încheietură și mă trage după el.