Legături Magice

VI. O situație imprevizibilă

   Timpul se oprește în loc și nu mai sunt conștientă de ce e în jurul meu. Știu doar că, într-un mod sau altul, am ajuns să stau în genunchi pe podeaua rece și privesc în gol de câteva minute. Nu poate să mi se întâmple asta tocmai acum, nu când am fost atât de entuziasmată să-mi încep anii de școală și să-l întâlnesc pe Harry. Toată fericirea s-a spulberat de parcă ar fi fost o bulă de apă. O senzație de sufocare mă acaparează, iar câteva lacrimi îmi inundă ochii.

   Am dat-o-n bară, am dat peste cap toată liniștea școlii. Îmi pun mâinile în cap și-mi strâng maxilarul ca să nu las afară suspinele ce-mi stau în gât. Mă uit la podeaua ce se pătează de lacrimile mele, venindu-mi să arunc câteva lucruri în aer pentru a mă liniști. Vreau să creez puțin dezastru undeva, să uit de durerea asta și de vinovăția din sufletul meu. Nu e drept, chiar dacă știu că viața nu va fi niciodată așa. Nu e drept să apară o furtună când cerul a fost senin.

   Sunt atât de prinsă în gânduri că nu simt palma de pe brațul meu ce mă strânge ca să-mi atragă atenția. Ridic ușor capul, dând de ochii blânzi ai mamei, iar lângă ea o pot zări pe Minnie. 

   — Ly, hai să te scot de aici, murmură mama serioasă.

   — D-Dar...

   — Nu ești bine, scumpa mea, și nu suport să te văd așa. Dacă vrei să ieșim câteva minute să te calmezi, e în regulă, la fel și dacă nu vrei să rămâi la cină. 

   Înghit în sec, sprijinindu-mă de ea ca să mă pun pe picioare. Nu pot să privesc pe nimeni în ochi și nu cred că ar vrea cineva să stea în preajma mea tocmai acum. 

   — Să plecăm, e singurul lucru pe care-l scot pe gură acum.

   Aprobă ușor din cap, punându-și brațul după umărul meu și conducându-mă către ușa din spatele mesei profesorilor, cred că e aceeași pe care am intrat în urmă cu ceva timp. Aud câteva șușoteli, însă nu mă mai chinui să le ascult. O las pe mama să mă conducă departe de Sala Mare, de festivitate, de orice privire ciudată. Cred că mi s-au uscat și lacrimile, nu sunt prea sigură.

   Nici nu am habar când am ajuns în camera mamei, unde am dormit în toți acești ani. Mă așez pe marginea patului, plecând departe cu gândul. Am nevoie de un Girotimp și să mă opresc din a ieși din pat în dimineața asta, să aștept când toată sortarea ar fi fost gata și să-l conving pe Albus să-mi pună pălăria pe cap când toți elevii ar fi plecat. Ce voi face de mâine? Cum voi ignora toate privirile pline de milă și compătimire sau cele care mă cred o ciudată fiindcă nu fac parte dintr-o singură casă.

   Oftez, trecându-mi palmele peste față și mă uit în stânga mea la mama care așază cu grijă o tavă cu mâncare pe biroul ei. 

   — Poți veni să mănânci, bănuiesc că ești flămândă sau... sau măcar încearcă să iei o gură, spune ea blând, aducându-mă în pragul plânsului încă o dată.

   — C-Cum de nu ești supărată? întreb în șoaptă, mușcându-mi buza de jos.

   Se uită la mine tristă, apoi mă trage în brațele sale. Inspir adânc parfumul de trandafiri cât îmi afund fața în rochia din mătase neagră, calmându-mă încetul cu încetul. 

   — Ly, situația asta nu a putut fi prevăzută de nimeni, însă nu trebuie să te simți vinovată. S-a întâmplat, vom merge mai departe cu capul sus și vom rezolva toate problemele.

   Aprob încet din cap, lăsând-o să-mi ridice bărbia și să-mi șteargă obrajii. Nici nu m-am uitat la emblema de pe uniformă sau la cravată, nu am curajul acum. Mă ia de mână încet, apoi mă mută pe scaunul său din fața biroului, locul în care-și petrece majoritatea timpului. Aleg să nu mai spun nimic cât timp mâncăm, mă simt atât de ciudat, nu mai menționez de golul din stomac ce nu vrea să se umple.