Regula numărul 13

Epilog

Black

   După un drum lung și multe lacrimi vărsate din partea tuturor, am ajuns la cel mai apropiat spital de lângă acea casa blestemată. Când cele patru gloanțe s-a auzit o echipă de carabinieri s-au năpustit asupra noastră, înconjurânnd toată zona. Au încercat să ne aresteze, dar doar două vorbe cu Ralph și Reynolds au rezolvat tot. În schimb au chemat o ambulanță, ce a dus-o pe Pandora la spital, restul, inclusiv eu rămânând în spate, pentru că starea ei era prea gravă ca să ia și pe altcineva cu ei. Ne-am urcat în mașinile cu care am venit și am gonit spre spital în urma ambulanței. Atacatorii Pandorei au murit acolo, rămânând să putrezească în propriul lor sânge.

   Acum toți stăm pe holurile spitalului, așteptând un răspuns de la doctor, mai pe scurt înebunind. Casian și Elliot au încercat să vorbească cu mine, să mă consoleze, de parcă a murit, dar în sinea mea știu că ce urmează are doar două variante și nici una nu include plânsul la mormântul ei. I-a promis că v-oi fi alături indiferent de ce se v-a întâmpla, așa că dacă ea moare, mor și eu cu ea, pentru că inima din pieptul ei e inima noastră, nu există nici măcar o altă lume în care să îmi pot imagina viața fară ea, fiindcă așa viață este chin.

   Iubirea ei mi-a arătat cât de frumoasă poate fi viața, dintr-un mafiot fără inimă am ajuns să fiu cel mai sentimental om, doar cu ea, ea mi-a arătat cum se simte să trăiești din nou, în doar jumătate de an de când privirea mea a regăsit-o pe a ei și inima mea a început să bată din nou. Ca în copilărie.

   Cât timp am fost pierdut în gândurile și amintirile cu noi, medicul ce a preluat-o când am ajuns ducând-o direct în sala de operație, el s-a apropiat de grupul nostru. Îmi ridic privirea plină de disperare și aerul începe să se umple de tensiune. Îmi țin respirația în timp ce acesta ne analizează pe toți. Mă țintuiește cu privirea și vorbește pe un ton calm, calculat:

-Glonțul nu a lovit inima, este norocoasă. Se află sub anestezie deocamdată, dar își va reveni curând. Puteți merge la ea, salonul 13.

   Numărul 13, frumoasa cifră 13. Nu stau pe gânduri și pașii mei o iau la goană spre salonul ei. După ce mi-a povestit regula stupidă a tatălui ei și cum eu am fost primul îndrăzneț care și-a permis s-o încalce, regula numărul 13 a fost doar noroc pentru mine așa că împreună cu minunăția mea am decis ca numărul 13 este cel care ne-a salvat așa că acum reprezintă numărul nostru norocos.

   Mă opresc în fața salonului ei și îmi trag respirația înainte ca să intru la ea. Mă asigur că nimeni nu m-a urmat fiidcă dacă un singur suflet în afară de al meu se apropie de ea în clipa asta v-a fi torturat în niște moduri neimaginabile. M-am mai relaxat puțin când am văzut coridorul gol și atunci mi-am făcut curaj. Am intrat în camera unde se află ea.

   Stă întinsă într-un pat cu o grămadă de aparate conectate la ea, fiiecare bipăind și arătând că ea e în viață. A luptat până la final și a câștigat, e îmbrăcată într-o robă de spital și chipul ei pal este acoperit de vânătăi. Furia începe a crește în mine înlocuind neputița. Îmi trag un scaun mai aproape de patul ei și mă așez. Îi iau mâna firavă în a mea și o strâng ușor sărutând-o. Când îmi mut privirea asupra ei observ că ochii ei au început să se dechidă ușor.

-B-Black? rostește întrebarea în șoaptă, dar această singură șoapă mi-a umplut trupul de bucurie.

-Eu sunt, Hope, îi răspund rapid în speranța că nu își v-a pierde conștiința, pentru că nu sunt gata să îi dau drumul nu din nou.

-Îmi pare rău... cuvintele ei lovesc adânc, dar nu o să îi permit să își ceară scuze pentru greșeala mea.

-Nu îndrăzni să spui că îți pare rău, nu e vina ta, scumpo, schițează un mic zâmbet, iar o lacrimă fierbinte îmi curge pe obraz, aterizând pe mâna ei.

-Te iubesc, Black. Împreună pentru totdeauna, iubitule?

-Te iubesc, Pandora. Pentru totdeauna.

   În inima noastră, iubirea este un capitol nescris, o poveste eternă care nu cunoaște sfârșit. În lumina dragostei noastre, cuvintele devin mai presus de orice, iar fiecare bătaie a inimii noastre răsună ca un ecou al eternității. Încheiem această poveste împreună cu speranța că iubirea noastră va rămâne întotdeauna ca un poem etern, scris pe paginile inimilor noastre. Chiar şi după cele m-ai nenorocite lucruri prin care am trecut, sufletele noastre au reuşit într-un final să se reunească.