Cat despre omul cu inima impartita, jale si plans va fi viata sa.
Va vrea si soarele, va vrea si luna. Si nu le va avea pe niciuna.
(PRAMARTI)
Statea ingenunchiat in fata statuii de cristalit, cu fruntea sprijinita in sabia strabunilor, cu ochii inchisi. Rememora o scena veche, adanc ingropata in adancurile lui, pe care o crezuse uitata. Nu credea ca vederea unei statui ii va trezi atatea emotii. Sculptura o imita atat de bine, incat te-ai fi asteptat in orice clipa sa-ti vorbeasca, sa se miste.
Vardas deschise ochii, se ridica in picioare, drept, apoi se apropie, aproape cucernic, de reprezentarea celei pe care o adora. Intinse degetele, intalnind in cale un obraz rece. Ochii albastri, facuti din pietre scumpe, il fixau. Probabil ca Lucifer tocmise cei mai buni mesteri pe care ii avea. Singurul lucru care-l nemultumea era felul in care o zugravise Printul. Layra nu purta vesminte preotesti, asa cum se cuvenea, ci o toga lunga, cu un umar gol, prinsa intr-o brosa, iar soldul drept ii era dezvelit aproape pana sus. Capul nu-i era acoperit, iar pletele sculptate maiestrit, impletite de o mana nevazuta, pareau a se misca in bataia vantului de seara. Impodobita cu tot felul de pietre scumpe, cu fruntea senina si o urma de zambet, aducea cu o zeita a dorintei. Chiar si asa, era nevoit sa recunoasca faptul ca sculptorul reusise sa-i surprinda dulceata de pe chip, precum si privirea darza, care se opunea aerului suav. Acest amestec de cruzime si blandete era lucrul care il fascinase cel mai mult la ea.
Degetele lui coborara spre buzele la fel de reci, care scanteiau in rubiniu. Statuia parea ca-l priveste oarecum dojenitor. Lumina calda care o invaluia, ce o scalda in auriu, o insufletea. Vardas era aproape sigur ca auzise o soapta. Sau poate fusese vantul care suiera printre frunzele moarte, iar el avea inchipuiri.
- Iarta-ma... Am fost un las, se spovedi el, privind-o in ochi. Te-am lasat in bratele deznadejdii. Credeam ca te cunosc si, cu toate astea, nu am vazut cum te stingi.
Se intrerupse singur. Ofta, simtindu-si pieptul greu.
- Oh, Layra, as da orice, ma crezi? As da orice doar sa-ti mai simt inca o data buzele calde.
Stranse ochii, simtind ca-l ustura. Sabia zangani la sold.
- Nu mai pot trai asa... Vederea fiicei tale imi este ca un cutit rasucit in inima. Sunt coplesit de vinovatie. Spune-mi, ce ar trebui sa fac? Ar trebui sa plec de indata si sa las destinul sa-si urmeze calea? Ar trebui s-o protejez de Lucifer?
Statuia ramase la fel de nemiscata, dar ochii din piatra albastra devenira rugatori.
- Si Lucifer si Pramarti au dreptate. Sunt omul cu inima impartita. Adabadul este al meu. Mereu a fost. Si Reena este a mea. Am vazut cum ma priveste si nu pot fi indiferent. N-o pot pedepsi la infinit, mai ales ca eu am impins-o in bratele lui Azazel.
Vardas isi lipi fruntea de cea a statuii, continuand confesiunea.
- ... M-ai salvat din propria nimicnicie si m-ai inaltat. Am o datorie fata de fiica ta. Acesta e lucrul corect de facut. Si cel mai greu dintre toate, pentru ca vederea ei ma face sa sufar. Iti seamana in toate: la chip si la mers, la incapatanare si la vorba. Te simt aproape, mai mult ca niciodata.
Vardas lasa lacrima sa curga, stiind ca nimeni nu-l poate vedea, iar lacrima uda obrazul statuii. Expresia ei rugatoare se schimbase. Acum il privea cu o tristete nesfarsita, iar pupilele albastre se umbrisera.
Frunzele moarte fosnira. Vantul suiera printre arborii ruginii. Gradina defuncta parea ca vrea sa rasufle. Vardas, aproape cuprins de febra, imbratisa un trup de piatra, cersind un raspuns. Oricine l-ar fi vazut, ar fi crezut, pe buna dreptate, ca innebunise. Statuia nu avea sa revina la viata, pielea nu avea sa se incalzeasca, sangele nu putea curge prin vene de piatra, dar el tot spera, prin absurd, ca o va face sa-i vorbeasca.
