LUMINA LUI LUCIFER: Fiica Zorilor

Capitolul 4: Vânătorul de umbre

Vardas ii zgaltai usor umarul. Fata tresari, il prinse brusc de brat, ca si cand ar fi vrut sa se apere, apoi deschise ochii de chihlimbar.
- Trebuie sa plecam.
Ea se scula, supusa, buimaca, simtind durere in fiecare osisor. Dormise pe pamantul tare, culcata pe un pled. Fusese o noapte calda, aproape sufocanta. Vardas statuse afara, chiar pe marginea zidului, lasand-o singura in cort. Nu inchisese un ochi, ci veghease Valea.
Barbatul cobori treptele templului, urmat de fata care abia mergea.
- Hajdi...
- Ce este?
- Unde mergem?
- Mergem spre Adabad.
Fata ofta.
- Sunt exilata, nu pot intra. Cine ar primi pe cineva cazut in dizgratie?
Zicand acestea, fata ii arata bratul, pe care se putea vedea imprimat, cu metal incins, semnul rusinii: un triunghi cu varful in jos, taiat pe jumatate de o linie.
- Nu-ti face griji, vei intra.
- Cunosti pe cineva de vaza in Adabad?
Vardas zambi subtire.
- S-ar putea spune si asa.
Bolta galbena, sufocanta, parea un voal putred aruncat peste o lume muribunda. Umbrele stateau ascunse sub pamant, dar pradatoarele, simtind sange de om in apropiere, se trezeau incet la viata.
Barbatul calca cu pasi mari, ocolind cu pricepere stancile si gropile unde se vedeau schelete ale unor nefericiti care murisera fulgerator, incercand sa scape din Margine.
Talpile fetei lasau in urma dare care se stergeau de indata, rascolite de vantul nemilos. Atmosfera clocotea, chiar daca abia se ivisera zorii. Mirosea a trunchiuri arse si a moarte.
- Pot sa intreb de ce ratacesti prin Margine?
Cu ochii mijiti, satul de caldura si naduf, Vardas zdranganea ritmic sabia.
- Sunt vanator de umbre, raspunse el.
- Stiam eu! Daca exista vreun om care le poate captura sunt incredintata ca tu esti acela.
- De ce spui asta?
- Pari un barbat care nu se teme de nimic.
- Din pacate...
Pieptul i se umfla, slobozi un oftat, apoi privi trist in zare.
- Din pacate? Daca e asa cum spui, inseamna ca esti liber!
- Stii ce inseamna sa nu te temi de nimic?
Ea il privi intrebator.
- Omul fara frica e cel care a pierdut tot ce avea. Nu ma invidia. Nu ai pentru ce.
- Dupa ce-ti vei deschide inima, te vei teme din nou... Nimeni nu poate scapa de asta, spuse Pramarti, pe un ton convingator.
Vardas stranse pumnul, apoi il duse in dreptul inimii.
- Crezi ca pot readuce la viata o piatra?
- Poate ca nu poti. Dar se va gasi cineva care va putea.
El clatina din cap, iar ochii cafenii, ascunsi sub sprancenele stufoase, fura strabatuti de o sclipire. Felul cum vorbea Pramarti ii amintea de Adeone, de sfaturile ei intelepte. Aproape ii parea rau dupa vremurile in care sangerase. Atunci, mai mult ca niciodata, se simtise uman. Uitase cum era sa stranga o femeie in brate, sa-i simta caldura. Dupa multi ani in pribegie, suferinta lui se transformase intr-o stare de baltire din care ii era cu neputinta sa iasa, iar Layra deveni mai mult un vis, un ideal. Nu o putea atinge, asa ca o zeifica. Ajunsese un pustnic vaduvit de mangaieri, sterp si secat, fugarul care se bucura la vederea ramasitelor unei lumi devastate. Cortul, ajuns pe post de templu, era locul unde se intalnea cu zeitatea lui, in timpul somnului.
Vardas se simtea la fel de captiv ca atunci cand fusese mercenarul lui Lucifer. Poate ca nu-i mai auzea vocea in minte, dar asta nu insemna ca era liber. Daca n-ar fi fost Lucifer si viclesugurile lui, nimic din toate astea nu s-ar fi intamplat.
- La ce te gandesti? il iscodi ayazana, de parca ar fi simtit framantarile lui.
Vardas pufni.
- Ma gandesc cum sa scapam de acest drimge care ne urmareste de ceva timp.
Tanara facu ochii mari, se apropie mai mult de el, apoi se uita de jur-imprejur.
- Drimge? E vreun soi de animal?
- E cea mai periculoasa taratoare din Margine.
Fata se agata speriata de bratul lui, lipindu-si degetele subtiri de pielea maronie a deuronomului. Cuprins de fiori, el o privi mirat, neintelegand de ce avea acest efect asupra lui. Sa-i fi lipsit atat de mult atingerea umana?
Cu fata mazgalita, de nerecunoscut, tanara parea doar un copil amarat.
- Ce vom face?
- Nu te teme, ii vin eu de hac. Tu du-te la intrarea in pestera, indica el, si nu iesi pana nu te voi chema.
Nesigura, schiopatand, tanara facu asa cum i se spusese. Se piti la gura pesterii, privind spre protectorul ei. Doar ochii galbeni i se mai zareau, ca doua luminite.
Vardas suiera, enervand si mai mult lighioana care il urmarea. Aceasta se ridica de la pamant, sprijinindu-se pe coada solzoasa, dupa care se repezi spre deuronom.
Barbatul facu o miscare de rotatie, ferindu-si trunchiul din calea atacatorului cu limba bifurcata, dupa care se lasa in apropiere de sol. Sabia lui, scoasa din teaca, reteza o parte din coada sarpelui, care, cuprins de o furie fara seaman, incepu sa scoata spuma printre dintii ascutiti.
Se indeparta, ocoli stancile, dupa care isi lua avant, incercand inca o data. Vardas stranse lama mai bine in mana. Sarpele sari. Deuronomul se lasa pe spate, despicand creatura de-a lungul burtii patate cu alb. Dupa care o privi cazand. Sarpele suiera, simtindu-si sfarsitul, se zvarcolea in ghiarele mortii. Ochii sticlosi erau plini de spaima. Fostul rege se apropia cu pas masurat, gata pentru lovitura finala. Lama zdrobi capul sarpelui, care elibera o spuma galbena. Spuma atinse cizma lui Vardas, trecand prin ea ca prin branza. Barbatul se poticni, apoi se sprijini de o stanca, caznindu-se sa-si scoata incaltarile.
- Ce s-a intamplat? striga fata, fugind spre el.
- Otrava! striga acesta. Trebuie sa scot cizma acum!
Fata il ajuta, tragand de celalalt capat. El icnea, simtind veninul in piele. Ayazana se prabusi in nisip, tinand cizma in mana. Dupa o secunda, o arunca cat colo.
- Ti-a atins pielea... sopti fata, vazandu-i rana. Ce ne facem?
- Mai am trei ceasuri pana voi incepe sa innebunesc, o anunta Vardas, destul de linistit.
- Atat de putin? Care-i antidotul?
- N-am auzit sa existe vreun antidot, spuse el. Adica, s-ar putea sa gasesc ceva in Adabad, avem vraci buni, dar...
- Nu vom ajunge acolo la timp.
- Esti vindecatoare... Nu ma poti ajuta?
- Chiar daca as vrea sa te ajut, nu am cum. Nu vad nimic folositor aici. Doar nisip si iarba uscata.
- Cauta mai bine, poate gasesti ceva, adauga el, obosit.
Barbatul se sprijini cu spatele de stanca, stand cu sabia alaturi. Fata se indeparta, cautand manunchiuri de vegetatie.

*
Nu stia de cat timp zacea. Cand s-a intors Pramarti, umbrele se lungeau, semn ca se apropia asfintitul.
- Ai gasit? mormai, pe jumatate adormit.
Ea ii arata pumnul plin de vegetatie.
- Acolo unde e veninul, e si antidotul. Asa a decis natura. Din pacate, planta s-a uscat. Nu te speria, o pot revigora. Da-mi un cutit.
Vardas duse mana la piept, scoase un satar scurt si i-l intinse, privind-o curios. Fata sopti cateva cuvinte, dupa care isi cresta palma. Sangele galben, vascos, picura.
- Ce faci?
- Te ajut.
El o prinse de incheietura, fortand-o sa-l priveasca in ochi.
- Cum ma ajuti? Jucandu-te cu magia neagra?
- Sangele meu vindeca.
- N-am mai auzit de asa ceva.
- Tribul meu face asta de mii de ani. Il combinam cu ierburi care au tot felul de proprietati, facem potiuni...
- Sangele tau ma poate salva?
- Pentru inceput, o sa impiedice raspandirea otravii. Dupa ce ajungem in Adabad, voi putea face mai mult.
Fara sa mai astepte un raspuns, ea stranse manunchiul in mana, imbibandu-l cu licoarea galbena, dupa care ii cerceta piciorul. Vardas scransi din dinti. Tanara ii lega rana cu maini pricepute, folosind o fasie smulsa din camasa ei. Fruntea barbatului era plina de sudoare.
- Se lasa seara, gemu el... Tii drumul asa cum am facut pana acum, de-a lungul stancilor. Pe aici a fost un fluviu candva, dar a secat. Urmaresti albia, fara sa te abati, te va duce foarte aproape de margine. Urci valul de pamant si...
- Stai! Tu nu vii?
- Trebuie sa ma odihnesc... Daca ma mai trezesc, voi fi chiar in spatele tau.
- Nu vreau sa plec!
- Daca nu pleci, vei muri. Sunt slabit, nu te mai pot apara. Nici la templu nu ne putem intoarce, e prea departe.
- Dar... daca ramai aici de unul singur, umbrele iti vor veni de hac!
- Ei, si ce daca? Crezi ca mi-e asa de draga viata?
Ayazana casca ochii mari, de copil, dupa care isi freca nasul, asa cum o facuse si atunci cand il vazuse prima data.
- Esti atat de egoist!
- Egoist? rase el. Viata mi s-a scurs in slujba altora. Si moartea mea a fost in slujba altora. Am slujit oameni si umbre, morti si vii, dupa care am reinviat... Pentru ce?
- Daca te-ai intors, trebuie sa fie pentru o pricina, nu?
- Nu toate reintoarcerile au un scop.
- Daca nu te ridici de acolo, vei avea doua morti pe constiinta, ameninta fata.
- Pleaca, mormai el.
- Nici gand!
Barbatul o prinse de brat cu blandete.
- Nu fi incapatanata. E spre binele tau.
- Stiu ca esti cineva de vaza! striga ea. Nu trebuie sa-mi spui nimic, te dai singur de gol. Sunt sigura ca exista oameni care au nevoie de tine pe undeva. Poate in Adabad, poate in alt loc. Daca mori, ce se va intampla cu ei?
- Se vor descurca si fara mine.
Tanara mormai ceva pe limba ei, ceva care semana oarecum cu un blestem. Se ridica in picioare, se foi, se incrunta. Vardas zambea, desi situatia lui nu era deloc de invidiat.
- De ce zambesti? se stropsi ea.
- Atunci cand te infurii, imi amintesti de cineva...
- Cineva important?
El incuviinta din cap.
- Si... nu ai vrea sa-l intalnesti iar pe acel cineva?
- Nu pot.
- De ce nu poti?
- A murit.
Ayazana ofta.
- Chiar si asa, crezi ca i-ar placea sa te vada sfarsind asa?
- N-am idee daca i-ar placea sau nu, nici nu voi afla vreodata. Suntem despartiti... chiar si dupa moarte.
- Dar pana esti aici, te poate vedea, nu? insista ea.
- Poate da... poate nu. Cine ar putea spune?
- Nu va intalniti in vise? Poporul meu crede ca spiritele celor plecati ne viziteaza uneori.
- Dar tu ce crezi?
- Sunt sigura ca au dreptate.
Vardas icni, rasucindu-se pe o parte. Fata se repezi sa-l ajute.
- De ce nu pleci? Pana la urma, sunt un strain. Mai rau, un strain care a incercat sa te ucida.
Solemna, ayazana desena un semn circular, cu degetele, pe fruntea ei.
- Am facut un juramant. Cata vreme exista viata intr-un bolnav, nu pot sa plec.
- Crede-ma pe cuvant: poate par viu, dar sunt mort demult.
- Nu mai spune asta!
- E adevarul. Te absolv de orice vina, daca asta te face sa te simti mai bine, ranji el, cu mintea putin tulbure.
- Onoarea e singurul lucru pe care-l mai am, raspunse fata.
- Ai muri pentru o idee?
- Tu n-ai facut la fel?
Deuronomul se lasa pe spate, obosit. Fata ii cerceta fruntea. Fierbea pe dinauntru.
- Ai febra. Curand, vor incepe nalucirile. Sangele meu nu-ti este de ajuns.
- Sunt ca si mort, Pramarti. Acum pleaca de-aici!
- Mai este o cale, dar e riscanta.
- Acum o sa-mi vorbesti despre magie neagra, nu-i asa?
- Pot invoca un vraci antic, se precipita ea. Nu-mi trebuie mare lucru... Ceva pietre, o incantatie, un strop de sange...
- Si un pret. Mereu e vorba de un pret.
- Pot sa platesc eu acest pret, pentru tine!
- Ai innebunit?
- Iti datorez viata mea. Daca nu erai tu, as fi ajuns o mana de oase. Lasa-ma sa-ti intorc favoarea.
- Pramarti...
- Lasa-ma, rogu-te...
Fata il ruga cu gura, cu ochii, cu bratele. Pe Vardas il cuprinse mila. Parea ca vrea cu adevarat sa-l salveze.
- Care e pretul?
- Vraciul imi va lua unul dintre simturi.
- De-ajuns! Nu te pot lasa sa faci asemenea prostie!
- Am decis! rosti ea, dupa care se ridica de langa el.
- Intoarce-te, copila! Asta este o porunca!
Ayazana rase.
- Cine-mi porunceste?
- Vardas Kalibat El Jaffa, rege al Adabadului!
Tanara scapa piatra din mana. Ramase nemiscata, abia rasufland. Dupa ce-si reveni, se lasa cu fruntea in tarana, aratandu-si respectul.
- Daca tu esti intr-adevar Kalibat El Jaffa, atunci sunt onorata sa calatoresc cu tine in acest tinut al nimanui, zise ea, dand sa se ridice. Dupa care, dezmeticindu-se, adauga:

- Din pacate, nu mai esti regele Adabadului, deci nu-mi poti porunci.

- Dar sunt inca rege! racni el.
- Chiar asa? Atunci, poarta-te ca atare!
Fara sa mai adauge altceva, ayazana se intoarse la treaba ei, cotrobaind dupa pietrele cele mai potrivite.
- Afurisita... De ce am parte mereu de afurisite? bolborosi Vardas, descurajat.