Despre dragoste și alte torturi

Part 12

Dupa trei zile am deschis ochii si m-am izbit de o lumina in stare pură, care imi rănea ochii, căci lumea din jur era mâncata de obscuritate. Eram intr-un soi de tunel, oare murisem?

Pe de-o parte auzeam felurite voci, unele de-a dreptul demonice, care ma chemau ca intr-o vraja din toate direcțiile. Simțeam o durere fizica insuportabila, corpul imi ardea de parca bucățele de carne din mine se rupeau si se împrăștiau aivea.

-Vino, vino mai repede si ai sa scapi de durere! -imi șoptea o voce.

Si ce credeți ca mi-a trecut prin cap? Da, Iz. Probabil am dezamăgit-o si acum ar fi bucuroasa sa ma știe blocat in mijlocul tunelului ăstuia. Imi dezvoltasem ideea cum ca tunelul este de fapt un labirint cu o multitudine de cai, dar cu una singura luminata, sau cel putin asa imi dădeau de inteles vocile.

Simțeam vinovație, simțeam -deci nu puteam sa fiu mort, sigur mai exista o scăpare, iar daca exista, trebuia sa recurg la toate mijloacele pentru o atinge, acolo afara existau oameni a căror viata depindea de mine. In ordinea priorităților, Iz avea nevoie de mine, trebuia sa ii asigur siguranța, la fel si lui Rares si Mihai, Viviana si toti ceilalți camarazi.

-Drumul se apropie de sfarsit, nu te împotrivi! -ma indemna o voce blânda ce semăna cu a mamei.

Oare sa fie chiar ea? Mama?

-Mama, te-am auzit, vorbește-mi!

Dar liniștea ma învăluia. Profitam de moment astfel încât sa imi curat mintea de griji, sa lupt pentru viata. Corpul era răpus de aspre chinuri, toate având rădăcina in pieptul meu. Acolo trebuie sa ma fi împușcat viermele ăla.

-Fiule, lasă păcatele in lumea lor si alatura-mi-te! Mi-ai lipsit!

-M-am lăsat păcălit pentru putin, felicitări si multumesc pentru invitație, dar mama mi-a spus mereu sa lupt cu viata si sa ies învingător, altfel se va supăra.

Șoptind, vocea de mai devreme, conturata de un negru mat, ma atinsese , transmițându-mi furnicături in tot corpul. M-a trântit de cateva ori de suprafețe dure, dupa care toată durerea a încetat.

In următorul minut, adrenalina imi înmuia corpul asemeni rufelor proaspăt spălate, aud un răcnet sălbatic si zicându-mi ca ma războiesc cu propria imaginație, mi-am deschis ochii înspăimântat sub supravegherea medicilor de garda, care m-au resuscitat.

Ochii nu percepeau clar imaginile, dar dupa un sfert de ora de amorțeala si confuzie, am constatat ca ma aflu intr-un pat de spital alături de Rares si Mihai.

-Cred ca e conștient! -se bucura Rares ori Mihai, eram confuz.

-Am trecut prin Iad si m-au refuzat. -glumesc eu abia mișcându-mi buzele.

Cei doi râd la capul meu, având scaunele poziționate langa patul meu. Cu mari dificultăți am reușit sa ma concentrez asupra lor. Păreau chiar afectați.

-Esti bine, omule? -de data aceasta sigur era Mihai.

-Am supraviețuit, nu? E grav?

-Nu. Șansele erau destul de mari sa mori in primele 24 de ore, dar ai reușit sa rezisti. Ai trei zile de cand zaci. -explica Rares.

-Iz e bine? Cat de suparata e? -intreb dezamăgit amintindu-mi ca cel mai probabil am ratat orice fel de relație inter-umana cu ea.

-E la tine in camera. Mi-a spus ca trebuia sa o duci la o plimbare, era putin suparata, dar am scos-o eu in oras si o sa ii treacă.

-Rares, voi v-ați împăcat? -prin vene imi curgeau leucocite de gelozie.

-De ce vorbim despre asta acum? Odihnește-te mai bine. -spuse Mihai. O sa vorbim sa te vadă un doctor.

-Iti spun acum ca nu cumva sa nu faci atac de panica sau crize de isterie, nu o sa mai ajungem niciodata împreuna, deși asta nu înseamna ca ai liber la ea. Iti retez capul daca o faci sa se îndrăgostească de tine, pe mine nu o sa ma oprească Mihai.

Deci viata mea isi urmează firul cursiv datorită lui Mihai? La asta nu m-as fi așteptat niciodata. Oricât de strâns ar fi fost raportul de "amicitie" dintre noi, mereu ne săpam groapa reciproc. Poate vrea sa mor de mana lui si de aia m-a scăpat. Sigur asta o fi!

-Erik, nu i-am spus nimic lui Iz despre cele întâmplate, ai face bine sa nu ii spui nici tu! -ma avertiza Rares.

A doua zi mi-am facut fisa de externare, in ciuda insistențelor doctorului de a mai ramane o săptămana. M-au sfătuit sa deschid proces împotriva agresorului, căci el deținea raportul medico-legal si as fi putut sa scot bani frumușei de pe urma "accidentului de vânătoare" dupa cum au descris in declarații Rares si Mihai.

Păcat ca nu știți cu cine va puneți, domn' doctor. Politicos, l-am liniștit garantând ca totul a fost un accident nefericit, săvârșit de un amic de-o viata si ca nu puteam sa il dau in judecată.

Imediat ce imi luasem hainele de schimb aduse de băieți, am plecat spre casa, însoțiți de amândoi. Pe drum mi-au reconstituit evenimentele exact ca la poliție si se pare ca Mihai sărise in apărarea mea, destabilizandu-l pe sefu', asa se face ca nu a țintit inima. Pornind de aici, am încetat sa asist la discuția lor. Levitam intr-un spațiu al viitorului curios cu ce obiect o sa arunce Iz dupa mine, in clipa revederii.

Drumul părea chinuitor de lung, dar nimic nu se compara cu mirosul acela de flori de camera, miros care ma întâmpina întotdeauna. Urcam grăbit spre camera mea si pentru prima oară ma simțeam atacat de o ceata de fluturi agresivi. Nu stiam ca si băieții simt asta, credeam ca e doar o metafora din telenovele si cărțile alea siropoase pentru adolescentele singure si urate.

Cu mirare constat ca usa nu era încuiată, asa ca intru fără sa mai bat. Ea stătea întinsa in pat si citea. Purta o rochie albă si scurta de mătase, cu care nu o mai văzusem. Isi ridica privirea si aștepta sa ii vorbesc.

-Buna, Iz..