Despre dragoste și alte torturi

Part 15

Ies, tragand usa dupa mine. Cateva zeci de minute mai tarziu, cercetam albumele lor de familie din copilărie. Peste tot apăreau cei doi frați îmbrățișați si veseli. Faptul că mă înșelasem in privința lui Iz imi provoca un chin spiritual nemărginit, dar prezența părinților celor doi în fotografii, mă întrista și mai mult.

Am luat cheile lui Rares de pe măsuța din sufragerie, astfel încât sa rămână un rând de chei si pentru Iz. I-am lăsat un bilețel scurt "poti sa rămâi aici, esti libera" si am iesit.

Simțeam nevoia acută de a discuta cu cineva. Am plecat spre ea, nu inainte de a opri la primul depozit de flori deschis, pentru un buchet de lalele roșii, preferatele sale. Dupa o ora de condus, ma perinda o emoție crescândă. Trecuseră mai bine de două luni de la ultima mea vizită, imi lipsise.

Priveam neliniștit locul slab luminat de felinarele murdare. Inca era noapte, asa ca trebuia sa fiu atent pe unde pășesc. Învechit si gri, totul era la locul lui, de cand plecasem. Mi-am facut loc printre gratiile porții închise de obicei in acest interval orar, avansând pana langa o căsuța șubredă.

Ma așez pe un scaunaș superficial din lemn, din vecinătatea barăcii si nu imi curmam intenția de a ma destăinui. Ii simțeam prezenta, deci sigur era prin împrejurimi si ma auzea.

-Mi-era prea dor de tine si am crezut ca daca iti fac o vizita ma voi simti mai bine. Poate par nebun, dar am multe sa iti spun. Am întâlnit o fata, atinge superlativul, dar sa vezi cum imi atinge sufletul. De cand m-ai părăsit, nu am mai fost capabil sa las vreo fata sa imi intre în inima. Ziceam ca acolo va fi doar locul tau, dar știi ca lucrurile astea se întâmpla, nu? Trebuie sa o vezi!

Am facut o pauza scurta, cautând cuvintele potrivite pentru a i-o descrie pe Iz, dar ma încâlceam între adjective luxoase; ea nu era deloc asa, pretext perfect pentru a sari peste aceasta etapa.

-Cred ca o iubesc. La fel de mult pe cat te iubesc pe tine, doar ca intr-un alt fel. Va iubesc pe amândouă. Nu imi explic de ce cuvintele se prăbușesc atat de instinctiv odata rostite, nu am vrut sa o supar. Cum sa-mi cer iertare?

Imi plec capul înspre pantofi, sprijindu-mi coatele de genunchi si stand cocoșat. Nu primisem niciun răspuns, era iritant.

Dupa cateva momente de liniște încărcate de tensiune, eu inca așteptam un sfat. Auzeam cum din spate se mișca greoi o pereche de picioare suferinde. Oprindu-se in spatel meu, un om in vârstă cu o înfățișare familiară si o barba grizonata de artist imi vorbea.

-Erik, iar te găsesc aici?

-De data asta, i-am adus flori, spun eu mândru si îndurerat, ridicând buchetul de pe betonul rece.

-Du-te acasă, băiete, -imi spune foarte blând, aproape cu mila, omul.

-Am nevoie de ajutorul ei, ce sa ma fac? -explic eu cu cateva lacrimi in colțul ochilor, lacrimi pe care ma zbăteam sa le tineam in frâu cu bărbăție.

-Du-te acasă, copile, vine ploaia din nou si abia crapă de zi. -imi zise atingându-mi umărul in semn de compasiune.

-Ti-am adus flori, mama. Mi-e dor de tine! -fura ultimele cuvinte rostite de mine inainte de a ma ridica de langa mormântul ei rece, animat totuși de veselia ei, mereu vizibila in poza centrală a crucii din beton decorat cu
marmura.

Era undeva in jurul orei 6 dimineata, iar groparul si totodata paznicul cimitirului imi întinse cea mai scumpă lumânare, ca de obicei, așteptând sa o aprind si făcându-si cruce.

-Trebuie sa recunosc, te stiu de mic. Niciodata nu mi-a plăcut felul in care ai crescut sau te-ai maturizat, dar mereu am apreciat faptul ca veneai aici. Sunt putini cei ce inca o fac.

-Apreciez ajutorul tau, dar azi nu e ziua mea buna, spun eu de-a dreptul supărat.

-Știi, acum ca veni vorba si rămânând intre noi, era lucru mare sa fugi din U.R.S.S pe vremea aia, fiind si minora. Am cunoscut-o pe mama ta de cand a venit in țara noastra. Era o femeie deosebita, da era.. A învățat limba cu mari dificultăți, a dat de un bastard care ii luase si ultimul bănuț si o lăsase pe drumuri, gravida. Știi ce însemna pe vremea aceea un copil din flori? Știi cât muncea și cum se lupta?

-Treci, te rog, direct la morală, ți-am spus deja că nu e momentul.

-Morala? Sigur, luptă la fel ca mama ta, sigur te va ierta fata aceea daca te iubește, daca nu, vei intâlni pe cineva care o va face.

Am pufnit ironic, dându-mi cateva suvite ude de par din ochi, căci cerul noros dăduse drumul stropilor de ploaie.

-Nici nu a apucat sa ma cunoască, darămite sa ma iubească, -oftez eu.

-Păi sigur tu o cunosti, ea de ce nu ar fi reușit? Nu subestima niciodata femeile, fiule.

La nevoie, vorbeam cu mama, iar cand ea nu imi răspundea, bătrânul acesta o făcea mai bine ca oricine. Imi ridicase moralul prin cateva vorbe, iar inima imi bătea din nou fericita. Era întâia oară cand aveam pus la punct un plan pentru a fi iertat, plan care ma încânta la nebunie.

Mobilul imi vibra puternic, il apuc repezit, sperând din adâncul firii mele să fie Iz.

-Pe unde cutreieri, Erik?

-Sunt la mama, -răspund eu, făcând pe suferindul.