Anul 1990. Unul dintre anii care mi-au marcat întreaga existență. În bine? În rău? Din rău, în mai rău. Privindu-mi viața de până atunci, aș fi crezut că nu poate fi mai rău de atât, dar mă înșălasem amarnic. Aveam paisprezece ani și mă pregăteam cu emoții, ca și ceilalți colegi, de intrarea la liceu. Cele emoții au fost înlocuite de cu totul alte emoții, într-o zi când venind de la școală, am dat nas în nas cu un peisaj bine cunoscut de mine. Nu, nu vă gândiți la un peisaj mirific, ci la unul cât se poate de tragic. Fiind vară, părinții mei stăteau la un pahar de vorbă..., am zis un pahar? Ooo..., nu! La mai multe pahare, poate chiar sticle. La vârsta mea, nu știam să fac treburile casnice, în schimb știam toate băuturile alcoolice ieftine, prețurile și sursele de unde puteau fi procurate. De câte ori eram acasă și mama făcea mâncare, eu eram cărăușul. Mă trimiteau mereu să le duc de băut și nu puteam refuza că tata era un om foarte dur. Nu mă bătuse niciodată, dar îi știam de frică, deoarece vedeam aproape zilnic, cum își lua mama bătaie. Încremeneam doar dacă se uita urât la mine.
Deci era pe la sfârșitul lui Mai și venind de la școală, am intrat pe poartă și am încetinit pasul atunci când am auzit discuția dintre părinții mei.
— Eu așa m-am gândit că este mai bine! Decât să meargă la liceu și să își găsească pe vreunul pe acolo, cu care să umble și să vină acasă cu burta la gură, mai bine o dăm noi de acum, cuiva pe care îl cunoaștem! zise mama.
— Tu știi că ai dreptate? Eu la asta nu m-am gândit! Dar Nicu nu este din sat, nu îi știm familia! se auzi răspunsul tatei.
— Ce importanță are familia? Tu ai stat de vorbă cu el, ai văzut că pare un băiat bun și serios!
— Da, am văzut, dar e mult mai mare decât ea!
— Da ori îl pune la fiert? Fata lui Anișoara a lui Bratu, cum s-a măritat tot la paisprezece ani cu ăla de treizeci de ani și uite ce bine au ajuns!
Se făcu câteva minute de liniște în care îmi auzeam doar bătăile inimi ce o luase razna. Îmi venea să mă întorc, să ies din curte și să fug, dar unde? Nu aveam bunici din partea nici unuia, nu aveam frați mai mari, nu aveam decât niște verișori, unchi și mătuși, pe care nu i-am văzut în viața mea. Într-o fracțiune de secundă, am analizat toate ieșirile posibile din situație, dar nu am găsit nici o portiță de scăpare, în afară de a îmi lua viața, dar eram prea lașă să fac asta.
— Săru-mâna! zic eu făcându-mi apariția în fața lor.
— Să trăiești! zise mama.
— A venit școlărița! zise și tata zâmbind.
Am schițat și eu un zâmbet forțat și îi priveam cu dezgust în suflet. Fețele lor de oameni în stare de ebrietate, îmi erau cunoscute și adânc întipărite pe retină. Oare era mai bine să mă mărit cu ăla ce mi-l găsise și să scap, să nu le mai văd fețele buhăite de băutură? Gândul ăsta începu să încolțească în mintea mea și încet, încet, începusem să mă încurajez, crezând că de fapt asta este porția de scăpare din acea casă. Mintea mea de copil îmbolnăvit de asemenea părinți, căuta o vindecare, orice sacrificiu ar fi însemnat asta.
— Ce bine că sunteți amândoi aici, așa vă pot spune ce obțiuni am pentru liceu! Azi dirigintele ne-a prezentat un pliant cu liceele la care putem merge! Aș vrea să intru în cadrul armatei, așa că la un liceu militar, ar fi bine să intru! Mi-a socotit dirigintele media și este sigur că mă încadrez cerințelor!
— Liceu militar?! Ce să cauți tu printre atâția băieți? Nici să nu aud de așa ceva! zise tata.
Eram pregătită pentru asemenea răspuns așa că aveam și alte variante de rezervă.
— Mai sunt fete acolo, nu doar eu, dar dacă nu vreți acolo, atunci dau la medicină sau la un liceu pedagogic, în cel mai rău caz!
— La medicină? Tu știi cât trebuie să înveți și câți ani? E o răspundere foarte mare, să nu mai zic că trebuie bani mulți pentru asemenea specializare și știi că noi nu avem! zise mama.
— Eu am hotărât cu mă-ta, ca după ce termini astea opt clase, să îți găsim un băiat bun și să te așezi la casa ta, să nu mai pierzi atâția ani pe școli că gata, nu mai e regimul lui Ceaușescu, nu mai ești obligat să mergi mai departe după opt clase!
— Dar eu vreau să merg mai departe! Nu vreau să mă mărit!
Încruntătura tatei, îmi dădu fiori. Avea un fel unic de a se schimonosi, atunci când se abținea cu greu să nu îmi adreseze cuvinte urâte și printre dinți, doar se asigura că se face înțeles prin cuvintele apăsate și oarecum poruncitoare.
— Faci cum am spus că am hotărât, fără nici o discuție! O să îmi mulțumești mai târziu! Acum mergi și te schimbă, apoi să vi să mănânci!
Am plecat cu ochii în lacrimi și cu gândul că măcar am încercat. După ce auzim discuția lor, știam că propunerea mea de a merge mai departe la școală, era egală cu zero, dar am sperat într-o minune. Mediile mele și premiile întâi, primite an de an, acum nu mai valorau nici cât o ceapă degerată. Pentru prima dată în viață, îmi părea rău că am pierdut atâta timp învățând, că mă ofticam când nu puteam rezolva o problema sau nu puteam reține un cuvânt din lecție. Îmi aduceam mereu aminte de învățătoarea din clasele I - IV.
— Diana, înveți pentru tine, nu pentru părinții tăi sau pentru altcineva! Învățătura este viitorul! zicea ea.
Despre care viitor vorbea? Despre al meu în nici un caz, dar eu am crezut-o și era singura ființă din viața mea, cu care puteam comunica omenește. Singura care mă învăța ceva și la care nu vedeam paharul de alcool în mână. De mii de ori visam cu ochii deschiși și îmi imaginam că ea este mama mea.
