Am ieșit afară și mă miram că e liniște. Pe masă rămăsese sticla cu păhărele ce le bâzâia musca. Am intrat ușor în casă și după ce am trecut de prima cameră, din prag am văzut cum tata dormea într-un pat și mama în celalalt pat. Erau beți mangă dacă s-au culcat, mai ales că afară abia se se îngâna ziua cu noaptea.
Am mers la toaletă și când m-am întors și am dat să intru în casă, o mașină opri în dreptul porții. Inima început să îmi bată cu putere și am ieșit repede la poartă, să nu cumva să intre și să îi trezească pe ai mei. Din mașină coborâ domnul Costel și doamna Gica și nu în ultimul rând Mircea. Când l-am văzut, i-am sărit în brațe și am început din nou să plâng.
— Ia-mă de aici, te rog! Nu mă lăsa aici!
— Iubita, liniștește-te! zise el și mă depărtă un pic de el, să mă poată privi!
— Doamne Diana! Ce e cu tine în halul ăsta???!! zise doamna Gica uimită, când mă văzut.
— M-a bătut tata!
— El unde e? Unde sunt părinții tăi? întrebă domnu Costel, vizibil supărat.
— Dorm beți, în casă! Vă rog nu îi treziți!
— Ce facem acum? Dacă o iau, vin cu poliția după ea, dacă o las, nu am cum să o las, priviți în ce hal e! Nu știu... ahhh..., îmi vine să mor..., mă duc acum și din somn îl iau și dau cu el de pământ de nu o să îndrăznească să mai ridice mâna asupra ei, vreodată! zise Mircea, agitând-se pe lângă mașină, vând să lovească ceva.
— Orice am hotărâ, să hotărâm repede, până nu se trezesc și iese cu scandal și vom fi nevoiți să plecăm fără ea! zise doamna Gica.
— Eu fără ea, nu plec! Aici la poartă stau și dorm și nu o las singură aici!
După câteva secunde de liniște, în care toți stăteam pe gânduri, domnu Costel rupse tăcerea.
— Diana, cât mai ai până faci cincisprezece ani?
— Mâine îi fac!
— Mâine?!
— Da!
— Gata! Problema e ca și rezolvată!
Hai, urcați în mașină!
— Stați să îmi iau buletinul! Aaa..., dar îl am în buzunar! zic eu pipăind buzunarele rochiei aduse de mama, pentru a mă scoate din spital și amimtindu-mi că mi-l dăduse că nu îi încăpea în portofel.
Am urcat în spate, cu Mircea și doamna Gica în față. Când mașina a plecat de pe loc, parcă îmi luasem zborul. Mircea mă luă pe după umeri și mă ținea lipită de el, iar eu mă rezemam cu capul de el și îl țineam de mână. Niciodată nu m-am simțit mai atrasă de el, ca în acel moment.
— Diana, acum vom merge la poliție! Să nu te sperii! Vom explica situația și tu va trebui să dai o declarație în care să scrii că de bună voie și nesilită de nimeni, vrei să trăiești în concubinaj cu Mircea Panait, până la împlinirea vârstei de optsprezece ani, când vă veți putea căsători legal! Trebuia să facem asta mâine, dar mă tem să nu ne-o ia părinții tăi înainte și să vină cu poliția după tine, așa că mergem noi și specificam că nu va fi nevoie să vină după tine, dacă părinții cer asta!
— Dar cum se poate asta? Sunt încă minoră!
— Este în lege! Dacă ai cincisprezece ani și stai de bună voie cu un bărbat, poliția nu poate interveni, atâta timp cât nu este o infracțiune majoră, cum ar fi o reclamație din partea ta sau a unor martori, că Mircea te bate, te ține cu forța, te violează și de-astea. Atâta timp cât tu ai dat o declarație în care susții că ești bine și că vă iubiți și vrei să stai cu el, legea îți permite asta!
— Da Diana, nu știu cum de am uitat eu de legea asta, dar știu cazuri chiar de la noi din sat! zise doamna!
Câteva minute mai târziu, eram în fața poliției. Am mers cu toții înăuntru și am discutat cu șeful de post. M-am mirat cum acesta, a fost un om foarte înțelegător și amabil, mai ales când a văzut cum discuta domnul Costel, despre legi și cum se exprima. După ce am fost întrebată câte ceva, să se asigure că eu și Mircea ne iubim, că acesta are unde să mă ducă, are servici și dacă el mai are antecedente, am fost pusă să dau declarație. Între timp m-a întrebat și dacă vreau să depun plângere împotriva părinților, pentru abuz și rele tratamente, dar am zis că sunt părinții mei și nu vreau să le fac probleme, vrea doar să mă lase să trăiesc liniștită, alături de Mircea.
Nu aș fi crezut în viața mea, că o să ajung să îmi doresc să nu ne despărțim.
— Acum să mergem la spital! zise doamna Gica, după ce am plecat de la poliție.
— Nu mai vreau la spital!
Vreau să mergem acasă!
— În halul în care ești, tu vrei acasă?!
— Vă rog! Într-o zi, două, îmi trece, vă rog duceți-mă acasă!
— Atunci Costele, să oprim la o farmacie, să îi iau niște medicamente, să le ia câteva zile!
— Vă mulțumesc!
Am răsuflat ușurată când am reușit să o conving. Deși mă dureau toate, nu îmi mai păsa, atâta timp cât am scăpat din iad. După aproape o oră, am ajuns acasă. Se făcuse ora zece noaptea, când ajunsesem în poartă la domnul Costel.
— Haide-ți la noi, să mâncăm! Nu am avut timp să gătesc, dar găsim noi, niște șuncă, niște carne de la cavarma! zise doamna Gica.
Am vrut să refuz, dar mi-am dat imediat seama, că Mircea probabil nu a mâncat nimic. Nici eu nu mâncasem, dar după ce am trecut prin atâtea stări în acea zi, nu voiam nimic altceva, decât să mă pun în pat acasă la mine și să uit prin ce am trecut.
Am intrat în curte, în timp ce domnul Costel, a băgat mașina în garaj. Am intrat la bucătărie, iar doamna Gica a mers să se schimbe.
— Unde e Gica? întrebă domnul Costel.
— A mers să se schimbe! zise Mircea.
— Mă duc și eu să văd ce e prin frigider! Mircică, scoate tu pâine din sacoșă și taie!
Bărbatul plecă în casă și Mircea se apucă de tăiat pâinea. Eu îmi simțeam capul la fel de greu și voiam să îl rezem de ceva. Mă dureau creieri în cap, dar nu mai conta.
— Ce e iubita, te doare rău așa? zise el când mă văzut că mă masam ușor cu mâna pe frunte.
— Mă doare, dar nu-i nimic, trece el!
