"Îngerii Mor, dar nu fac parte din ei..."
Colegiul Black House,sanctuar doar pentru cei cu avere și minți luminate, îl avea printre aleși pe Lucianno Colore, fiul vestitului magnat al unei firme de design.Talentul său,de parcă ar fi fost ținut în fr...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Ora 10, atelierul de la Casa Neagră.
În sala tăcută, Melody păși încet, lăsând lucrurile pe masă, răsuflând adânc, ca o adiere obosită. Se așeză cu o mișcare lină, ochii verzi rătăcind către Lucianno, surprinsă de prezența lui, apoi coborî privirea spre caietul de schițe. Deschise coperta cu o grijă melancolică și, cu creionul în mână, încercă să prindă un gând, o inspirație.
Lucianno îi simți prezența înainte de a o vedea. Pașii ei, felul în care se așezase, tăcută, fără a căuta atenție, îi capturară curiozitatea. Pentru câteva secunde, linii tremurau pe hârtia lui, până când privirea i se opri pe schița ei neatinsă.
O recunoscuse de la început. Melody West — un nume cunoscut, o moștenire grea. Ridică o sprânceană, aproape automat, când ea alese aceeași masă. Fără să-l privească, Melody părea pierdută într-o lume în telefonul ei. Știa despre el: fiul familiei Colore, mereu rezervat, mereu distant. Și da, auzise că prefera blondele.
Tăcerea fu spartă de vocea lui Lucianno, calmă, dar cu o notă de curiozitate.
— Ești noua fată, nu?
Privirea ei se înălță, o sprânceană ridicată, ochii ei adânci și serioși.
— Da... De ce toată lumea întreabă asta? Ești fiul familiei Colore, nu?
El dădu din umeri, aparent indiferent, dar ochii lui o urmăreau atent.
— E normal să întreb. Da, sunt fiul familiei Colore. Și tu, fiica CEO-ului West, presupun?
Zâmbetul ei avea o urmă de ironie.
— Mă întreb de unde știi. Credeam că ai loc doar pentru tine în minte. Asta spune toată lumea.
Luciano chicoti, privirea lui trecând de la schițe la ea, un zâmbet aproape batjocoritor întipărit pe buze.
— Deci doar crezi ce spune lumea? Oamenii vorbesc mult, dar adevărul e adesea altul.
Melody zâmbi, dar nu era un zâmbet cald.
— Nu am întâlnit pe nimeni aici care să nu fie arogant și fals.
— Și ce te face să crezi că sunt și eu așa?
— De obicei, așa se întâmplă.
Vocea profesorului rupse dialogul lor, cu o mustrare aspră pentru Lucianno. Melody interveni, calmă, dar fermă, apărând creativitatea. Profesorul ascultă, iritat, dar interesat. În final, cu o privire severă, îl avertiză pe Lucianno să respecte regulile, apoi plecă, lăsând o tensiune nespusă între cei doi.
— Mulțumesc pentru ajutor, spuse Lucianno, cu sarcasm în glas.
— Nu ești prea priceput la arhitectură, nu? răspunse Melody, provocatoare.
Privirile lor se ciocniră, replicile curgeau între ei, ironii și adevăruri. Era un joc de cuvinte, o luptă de orgolii, dar și o curiozitate născută din diferențe.
— De ce ești aici? Un fiu bogat ca tine ar trebui să fie în vacanță, cu... știi tu, blonde.
Luciano râse, privirea lui arzând de o ironie jucăușă.
— Chiar crezi că asta fac? Sunt aici pentru mine, nu pentru familie.
Privirea lor devenea tot mai pătrunzătoare, un schimb de focuri sub cuvinte aparent banale. Melody desena pe schița lui, echilibrând-o. El o privi, iritat, dar și fascinat de îndrăzneala ei.
— Am făcut-o doar ca să scăpăm de profesor, spuse ea, obosită.
— Nimic altceva?
— Nu fi prea fericit. Nu sunt generoasă.
Schimbul lor continuă, replici sarcastice, zâmbete abia ascunse. Fiecare cuvânt era un duel, fiecare privire, o provocare. Muzica se strecură între ei, un alt subiect de conversație, dar chiar și acolo, tachinările lor nu se opreau.
— Ar trebui să zâmbești mai des, spuse el, aproape șoptit.
— Ți-ar prinde bine un pumn în gură.
El râse din nou, o privire jucăușă în ochi.
— Amenințare sau promisiune?
Timpul trecu, schițele se umplură, dar conversația lor rămase suspendată, ca o poveste nespusă. Când Melody oftă, privindu-l, el își încrucișă brațele.
