"Îngerii Mor, dar nu fac parte din ei..."
Colegiul Black House,sanctuar doar pentru cei cu avere și minți luminate, îl avea printre aleși pe Lucianno Colore, fiul vestitului magnat al unei firme de design.Talentul său,de parcă ar fi fost ținut în fr...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
- Încetează.
- Ce?...
- Am spus să te oprești, Lucianno. Lucrurile merg prea repede... eu doar...
El se uită la ea în timp ce ea stă în picioare, mintea lui încă se luptă să ajungă din urmă cu schimbarea bruscă a atmosferei. El încearcă să dea un sens cuvintelor ei, acțiunilor ei, dar mintea lui este încă încețoșată și dezorientată, împiedicată de alcoolul și dorința neterminată care îl traversează. Se ridică și el, trecându-și o mână prin păr, limbajul corpului amestec de confuzie și frustrare.
- Prea repede? Nu tu ești cea care m-a sărutat prima?
- Da și am vrut să spun un sărut... dar m-am lăsat dus de vant.. La naiba...
Melody mormăie încet, respirând adânc. El se uită la ea, cu ochii întunecați de confuzie și un indiciu de furie. Face un pas spre ea, reducând distanța dintre ei, cu vocea profundă și gravă.
- Te-ai lăsat purtata... dar acum doar te vei opri? Doar așa?
Întinde mâna, mâna strângându-i ușor de braț, corpul lui aproape tremurând de frustrarea și nevoia reținute.
- Asta e problema cu oamenii ca tine, esti prea rezervata cu mintea si abia stii ce este placerea. Ești complicata.
Melody respiră adânc, privindu-l încet, serios, strângându-i maxilarul. El se uită înapoi la ea, ochii îngustându-se, strânsoarea de brațul ei strângându-se puțin.
- Vezi, exact asta vreau să spun... Ești mereu serioasă, mereu rezervata... Nu te lași niciodată, nu te lași niciodată să simți. Ești mereu atât de atenta, atât de controlata...
Respiră adânc, cu vocea coborând într-un murmur scăzut, aproape ca un mârâit.
- E enervant... e al naibii de enervant...
- Nu sunt ca ceilalți. abia te cunosc. Nu putem confunda plăcerea cu astfel de lucruri. Totul este prea rapid și asta distruge totul.
Melody vorbea și pufnește iritata, respirând adânc, strângându-si mai mult maxilarul. Se uită la ea, cu ochii arzând de dorința frustrată, nevoia de a o revendica, de a o poseda încă curgând prin venele lui. Prinderea lui de brațul ei se strânge puțin mai mult, corpul lui aproape tremurând de tensiune.
- Și de ce nu? De ce nu putem pur și simplu să cedăm? De ce totul trebuie să fie lent și complicat?
Respiră adânc, cu vocea încordată și răgușită.
- Te vreau... Te vreau atat de mult, ma doare...
- Lucianno, ești beat. Și pur și simplu nu pot acum.
Melody a vorbit și oftă, făcând pași înapoi și se întoarce, îndepărtându-se ușor spre uşă.
- Îmi pare rău că am început asta.
El o vede plecând, cu inima încleștându-se de durere frustrată, cu înțepătura respingerii. Trupul lui mâncărime să alerge după ea, să o tragă înapoi în brațele lui, să termine ceea ce au început. Respiră adânc, tremurând, mintea lui încă se străduiește să se limpezească din ceața alcoolului și a dorinței, cu ochii ațintiți asupra ei în retragere. formă. Rămâne înghețat pe loc, cu pumnii strânși și desfăcându-și în lateral.
- Melody... nu te duce...
- Ne vedem luni.
Melody vorbea și fredonă, deschizând ușa și apoi se îndepărtează, închizând-o încet, auzind din nou muzica tare și toți dansând. El stă acolo, încremenit în liniște, privind ușa care se închide în urma ei cu un „clic" ușor. Pierderea prezenței ei lăsând un sentiment de gol în piept, corpul lui încă îl doare de o nevoie neîmplinită. Zgomotul și muzica petrecerii încă în fundal, dar brusc simțindu-se asurzitoare în urechi. El stă acolo pentru ceea ce se simte ca o eternitate, mintea lui încă o mizerie încurcată de confuzie și dorință. Ochii lui rămân ațintiți asupra ușii închise, de parcă ar dori ca ea să se întoarcă... Asta ai crezut? Și timpul trece îngrozitor, această acțiune fiind una profundă pentru Lucianno, de atunci a ignorat-o pe Melody în săli și au trecut zilele, au trecut săptămânile. Au trecut luni. Iarna vine în curând. Chiar și Crăciunul.
⋆
În ultima vreme simt că nimic nu are sens. Simt că tot ceea ce iubesc îmi aduce doar stres. Nu asta am vrut să spun când am spus că vreau succes. Suntem doar eu și eu să ne uităm la tot ce am ales. M-am mutat în iad, e cald și nu plouă aici. Și a trebuit să jur, că orice acțiune pe care am făcut-o și chinul pe care l-am ales nu îmi va oferi libertatea necesară de care am nevoie pentru a mă bucura de fiecare clipă, cu familia sau prietenii. Diavolul este la fiecare colț, umbră, pas, vis precum și în reflecțiile mele. Și cine știe dacă voi scăpa cu viața, dar vreau să fac măcar dreptate. Din această cauză m-am izolat de propriile sentimente și emoții, m-am închis în acest cerc negru, încerc să nu păcătuiesc dar orice cred că este păcat. Și nici eu nu pot avea încredere în nimeni, pentru că toată lumea este ca un glumeț la fiecare colț, atât familia ta, cât și vecinul tău. Mă uit la trecutul meu și mă gândesc la ce am greșit în această viață, când am spus că vreau viață și libertate socială, nu asta am vrut să spun. Pâinea, apa și cele mai obișnuite feluri de mâncare au fost înlocuite de stres, anxietate și presupuneri zile întregi, în care ochii îmi erau goli, mintea era neagră și nu mi-am mai dat seama ce mi se întâmplă. Timpul zboară precum zboară păsările călătoare, precum zboară anotimpurile și este deja târziu în iarna rece și mohorâtă, vacanța rods si acest stres incepe din nou. Nicio discuție cu Lucianno, doar cu Vanelia. Am petrecut Crăciunul cu familia după atâția ani, iar în restul zilelor m-am gândit, visele încep să fie goale ca o geantă. Dar simțeam că capătul roșu se apropia în curând, în timp ce Xana începea să apară rar în somn, cu fața lui goală și tristă, ochii lui Hazel aproape șterși de culoarea închisă și odată în viață, abia forțând un zâmbet. Am simțit că era gânditor, știind că nimic nu mai are sens. Dar sunt aici pentru a face sens și dreptate în numele lui și al altora. Și încă mă uit în reflexia din fereastra casei mele, percepția mea dând doar acea Melodie din copilărie în care totul era colorat și cald, un zâmbet larg și verdele din ochii ei era viu.
