Cărțile Destinului ( 17+)

Capitolul 5 - Erica

Mă uit cum se îndepărtează fără să privească înapoi. Matteo. Nici măcar nu știu de ce îl cheamă așa, doar am auzit numele lui la cazinou. Faptul că m-a lăsat în aer, fără niciun fel de explicație, mă irită. Cine face asta? Îmi dau seama că, fără vreun motiv clar, mă simt puțin ofensată. Nu e obișnuit să nu primesc atenția cuiva, mai ales din partea unui tip ca el. Dar, în același timp, ceva la el îmi stârnește curiozitatea.

Din prima clipă când l-am văzut la masa de blackjack, am simțit că e diferit. Era calm, calculat, dar privirea lui ascundea ceva. Poate o poveste pe care nu vrea să o împărtășească. O parte din mine vrea să afle ce ascunde, ce îl face să fie așa rece. Dar altă parte... îmi dă de înțeles că poate ar trebui să păstrez distanța. Totuși, nu mă pot opri. Mă atrage, deși e clar că nu ar trebui.

Când m-am apropiat de el pe faleză, mirosul lui a fost primul lucru care mi-a captat atenția. Un amestec de aer proaspăt și ceva lemnos, poate cedru sau piper. Un miros care îți pătrunde în minte și te face să te întrebi mai multe despre el. M-am oprit lângă el fără să mă gândesc prea mult, doar pentru că am simțit nevoia să fiu acolo, să vorbesc cu el. Dar reacția lui... atât de distantă și evazivă. Am încercat să mă port normal, să fac conversație, dar el... m-a ignorat aproape complet. M-a deranjat mai mult decât aș vrea să recunosc.

Mă uit încă o dată în direcția în care a plecat și simt o frustrare crescândă. Nu înțeleg de ce se comportă ca un nemernic, și fără motiv. Ar fi putut să fie, nu știu, măcar politicos. În schimb, a fost rece și scurt. Poate că mă judecă. Poate crede că sunt doar o altă fată bogată, obișnuită să obțină tot ce vrea. Adevărul e că da, am bani, am tot ce vreau... dar asta nu înseamnă că nu pot fi și altceva.

Când ochii noștri s-au întâlnit pe faleză, am simțit ceva. Era ciudat. Ochii lui verzi, pătrunzători, parcă mă analizau. Era ceva acolo, o emoție pe care nu reușesc să o descifrez. O furie ascunsă? O tristețe? Poate chiar o atracție, dar care, evident, a refuzat să iasă la suprafață. M-a făcut să mă simt mică pentru o clipă. Eu, care de obicei am controlul, care știu cum să navighez prin viața asta de lux, m-am simțit vulnerabilă în fața lui. Și asta mă irită.

Dar nu mă pot opri să mă întreb... cine e el cu adevărat? Ce ascunde în spatele privirii acelea tăioase și a tonului distant? Și de ce, chiar și după tot ce s-a întâmplat azi, mă simt mai curioasă decât înainte?

La naiba cu el !

*

Mă așez la masa vilei, privind în jur la liniștea pe care această proprietate modernă o oferă. Vila noastră este un exemplu perfect de arhitectură contemporană, cu linii drepte și fațade curate. Geamurile mari din sticlă, ce se întind pe întreaga înălțime a clădirii, lasă lumina naturală să inunde interiorul, iar terasa din spatele casei, care se deschide spre o piscină de un albastru perfect, adaugă un aer de lux relaxat.

Grădina este frumos amenajată, cu palmieri care se unduiesc ușor în bătaia vântului. Un loc retras, în care poți uita de agitația lumii din afară. Tata a insistat să achiziționăm această casă pentru a ne retrage aici ori de câte ori vrem să evadăm din viața agitată a orașului. A vrut să luăm cina acasă, departe de ochii curioși.

Servitoarea noastră, doamna Francesca, tocmai a terminat de aranjat masa și ne servește un preparat rafinat: un risotto cu trufe albe, un fel sofisticat, pe care tata îl adoră. Pentru desert Francesca ne-a pregătit , în special mie, un desert sofisticat , un soufflé de ciocolată neagră cu sos de zmeură și un strop de Grand Marnier.

- Tesoro mio, am primit o veste importantă, îmi spune tata, stingându-și țigara în scrumiera de pe masă, cu un gest deliberat, ca și cum fiecare mișcare ar avea un sens. Își ridică privirea, iar eu simt o anumită tensiune în aer.

Mă alinta „tesoro mio" fiindcă mereu spunea că eu aș fi comoara vieții lui. Nu mă dădeam pe spate în general pentru alinturi, dar ăsta era singurul pe care îmi plăcea să îl aud.

- Da? îi răspund calmă, curioasă de ce veste ar putea să îmi aducă. Gândurile îmi zboară rapid, dar încerc să rămân concentrată pe el.

- Am primit informații că vom rămâne câteva luni aici, în acest oraș ascuns, pentru că am de rezolvat câteva probleme de afaceri, spune el, cu o notă de seriozitate în voce.

Inima îmi sare în piept la gândul că voi avea mai mult timp să explorez orașul și, în special, să îl revăd pe Matteo. Această veste îmi trezește un val de emoții pe care încerc să le controlez, dar care sunt deja în plină expansiune în interiorul meu.

- Asta e grozav, tata! răspund eu, încercând să îmi păstrez calmul, dar nu pot să nu zâmbesc la ideea de a-l întâlni din nou. Deodată, orașul îmi pare mult mai interesant, plin de posibilități.

Tata observă zâmbetul de pe fața mea și îmi răspunde cu o privire satisfăcută, ca și cum ar ști că această veste îmi face plăcere.

Începem să mâncăm imediat după ce Francesca ne aduce preparatele calde.

*

Privesc plictisită în șifonier, lăsând privirea să alunece pe rafturile aproape goale. Simt că nu am adus destule haine pentru o vară întreagă, și gândul că voi repurta aceleași ținute devine frustrant. Mai mult ca sigur va trebui să merg la cumpărături, iar asta nu sună chiar rău.

Cel mai apropiat mall este la aproximativ 30 de minute de mers cu mașina, în centrul orașului. Se află într-o zonă vibrantă, plină de cafenele elegante și magazine exclusiviste, locul perfect pentru a mă pierde între rafturi de haine și accesorii de lux.

Mall-ul, un edificiu modern cu pereți din sticlă strălucitoare, este un magnet pentru turiști și localnici deopotrivă.

Aud sunetul telefonului care mă anunță că am primit un mesaj nou. Ridic ecranul și văd numele prietenei mele, Alessia. E una dintre puținele persoane pe care mă pot baza și care stă la câteva ore distanță de orașul acesta mic, dar asta nu ne-a oprit niciodată să ne facem planuri împreună.

Deschid mesajul și zâmbesc:

Ciao ! Sunt pe drum spre tine! Mai am o oră până la tine, dar sper să nu te plictisești până ajung. Îți promit că o să avem parte de cumpărături epice azi!

Zâmbesc la ecran. Alessia e genul de persoană spontană, nimic nu ea nu este concret. Chiar dacă de data aceasta am discutat să vină să mergem împreună la cumpărături. Diseară am de gând să îl surprind din nou pe Matteo.

Alessia a fost întotdeauna prietena pe care m-am putut baza. De aceeași vârstă cu mine, este o prezență radiantă cu părul ei brunet deschis, de obicei lăsat să cadă în bucle lejere. Ochii ei căprui mari par să strălucească mereu de curiozitate și energie. Chiar dacă provenim din familii asemănătoare - și tatăl ei are afaceri reușite cu tata - personalitățile noastre sunt destul de diferite. Eu am tendința să fiu mai rezervată, în timp ce Alessia este genul de persoană care își trăiește viața la maxim.

Familia ei, la fel ca a mea, face parte din acea elită de rang înalt, cu case grandioase, evenimente de caritate și investiții profitabile. Dar spre deosebire de mine, ea pare să îmbrățișeze pe deplin viața aceasta, fără să își facă prea multe griji despre ce ar trebui să facă sau să fie. E ca o briză de aer proaspăt, întotdeauna entuziastă și gata de distracție.

Îi răspund rapid:

Ciao, Alessia! Sună perfect! Abia aștept să te văd!