Cărțile Destinului ( 17+)

Capitolul 13 - Matteo

Mă opresc la o tarabă ce vinde yakitori – frigărui din carne de pui, glazurate într-un sos dulce-acrișor și rumenite perfect pe grătar. Fumul se ridică încet în aer, iar aroma îmi inundă simțurile, încât stomacul începe să protesteze. Îmi comand câteva porții, iar lângă, îmi iau o băutură acidulată – ceva local, cu un gust ușor fructat și revigorant.

Rafael, cum îl știu, alege ceva mai exotic: tempura de legume și creveți. Nu a fost niciodată fanul preparatelor prea grele, dar preferințele lui m-au surprins mereu. Își ia și un ceai verde rece, ridicând din umeri când mă uit amuzat la alegerea lui.

Ne așezăm la una dintre mesele lungi din zona de mâncare, înconjurați de sunetele unei muzici calme, de inspirație coreeană. Chiar dacă e un festival cu tematică japoneză, atmosfera de aici are un aer relaxant, ceva ce mă face să-mi las garda jos pentru câteva secunde. Mă uit la tarabele viu colorate, la luminile calde care dansează printre copacii înfloriți, imitând florile de cireș.

Rafael e tăcut, dar ochii lui cercetează totul cu atenție, ca și cum ar fi mereu într-o stare de vigilență. Își mușcă din când în când din tempura, dar ochii lui îmi scanează fața de fiecare dată când cred că nu observ.

Muzica se împletește cu discuțiile oamenilor din jur, dar un sentiment ciudat persistă în aer. Încerc să mă relaxez, dar gândul la Erica încă îmi zvâcnește în fundalul minții. Îmi duc una din frigărui la gură, dar nu gustul mă preocupă.

Rafael se apleacă ușor peste masă, sprijinindu-și coatele pe lemn. Ochii lui, de un negru intens, mă privesc cu o oarecare viclenie.

— Așa, și? Ce se întâmplă cu Erica? Ai început să-ți pierzi controlul, prietene, îmi zice, aproape pe un ton amuzat, dar cu o subînțeles tăios.

Simt cum mi se încordează mușchii maxilarului.

Mă aplec ușor spre Rafael, iar mâna mi se strânge în jurul frigăruii de parcă ar fi fost un fel de armă. Îi arunc o privire tăioasă, iar vocea îmi iese ca un șuierat controlat.

— Rafael, e treaba mea și tu te bagi mai mult decât e cazul. Ești prietenul meu, dar nu îmi e frică să îți dau un pumn să te trezești la viață.

Rafael ridică o sprânceană și își dă ochii peste cap cu o nonșalanță care, în mod normal, m-ar enerva la culme. Doar că, în momentul ăsta, are ceva în privire. Un fel de calcul rece pe care îl știu prea bine.

— Hai, lasă dramele, Matteo. Știi bine că sunt aici să te ajut, chiar dacă o faci pe durul. Dar dacă tot ai de gând să joci tare, de ce nu încerci să îi intri în grații și să iei de la Richard cel mai de preț lucru al lui?

Înghit în sec, întrebarea lui îmi taie brusc respirația. Nu e nevoie să mă prefac că nu știu la ce se referă. Faptul că face aluzie la Erica, la cât de importantă este pentru Richard, mă irită.

Rafael se apleacă și mai aproape, ridicând din umeri.

— Erica și Richard nu mai stau mult în oraș. Câteva luni, poate. Gândește-te la asta, prietene. Poți să schimbi jocul. Richard e un greu, dar dacă reușești să-l faci să creadă că ești cel mai bun lucru pentru fiică-sa... cine știe? Poate ajungi să-i ceri mâna, la propriu.

Îmi vine să râd, dar râsul mi se oprește în gât. O parte din mine vrea să-i spun că nu e așa simplu, că Erica nu e doar o piesă pe tabla mea de joc. Dar alta, partea rece și calculată, vede o oportunitate în vorbele lui Rafael. Mă uit în jos, la sucul care se învârte ușor în pahar, și mă simt ca și cum aș privi un vârtej ce mă absoarbe.

— Câteva luni, zici?

— Exact. Fii deștept, Matteo. Nu mai pierde vremea cu jocuri mărunte.

Rafael își apleacă capul într-o parte, studiindu-mă cu atenție.

— Nu zic că e ușor, dar dacă joci bine, s-ar putea ca la final să nu fie Erica cea care îți încurcă planurile.

*

Ajung acasă și mă simt amețit. Nu e de la băutură, căci n-am băut nimic, dar mintea mi se învârte într-un vârtej de gânduri amestecate. Îmi scot hainele murmurând ceva printre dinți, frustrat de direcția în care au luat-o lucrurile. Îmbrac doar o pereche de pantaloni scurți gri, simțind cum corpul îmi fierbe de nervi și confuzie.

La naiba cu tine, Erica.

Știam de existența ei de la bun început. Era o piesă de pe tabla mea, una mică, nesemnificativă, care urma să fie folosită și uitată. Dar planul meu nu prevedea ca ea să-mi intre sub piele, să-mi bântuie mintea. Mă enervează gândul că am ajuns să o îndrăgesc, fie și doar puțin. Nu era în schema asta.

Îmi spăl fața cu apă rece, încercând să amorțesc senzația care îmi strânge gâtul. Mă așez în pat, cu ochii fixând un punct pe perete, dar ideea lui Rafael îmi pâlpâie în minte, strângându-mi pumnii în jurul cearceafului.

Îmi las privirea să cadă pe telefonul care stă tăcut lângă mine în pat. Îl apuc fără să mă gândesc prea mult și încep să o caut pe Instagram, de parcă aș căuta ceva anume, de parcă mi-aș dori să mă conving că nu contează... sau poate să mă pierd în pozele ei.

La naiba și cu tine, Rafael.

Într-un final, o găsesc. Are același nume: Erica.Sulli. O urmăresc pentru câteva secunde, până când încep să mă întreb ce fac. Ce fac cu adevărat? Dacă aș urma planul lui Rafael... dacă m-aș apropia de Erica și i-aș cere mâna... Aș putea să-i șterg urma familiei Sullivan. Să distrug tot ce a mai rămas din numele ăsta pătat de sânge.

Strâng telefonul mai tare, ca și cum aș putea alunga gândul ăsta din cap. Dar e acolo, plantat adânc, înrădăcinat în mine.

Apăs pe butonul "follow" și imediat regret. Scrâșnesc din dinți, incapabil să înțeleg de ce gestul ăsta mic îmi provoacă o asemenea frustrare. Parcă un nod în piept se strânge și mai tare.

Mă ridic brusc din pat și mă duc la bucătărie, ca și cum mișcarea ar putea să mă calmeze. Deschid dulapul și iau o sticlă de Hendrick's Gin. Nu e cel mai scump, dar e destul de bun să-mi amorțească gândurile. Torn un pahar generos, arunc câteva cuburi de gheață și iau o înghițitură mare. Simt cum alcoolul îmi alunecă pe gât, ardent și intens, dar asta nu mă liniștește. Mă face doar să vreau să lovesc ceva, să sparg sticla aia în mii de bucăți.

Mă întorc în cameră, încăpățânat, și mă așez pe scaunul care stă orientat spre pat. Telefonul e acolo, cu ecranul negru, liniștit. Dar în mine clocotește o furie. Îl privesc fix, așteptând, dorindu-mi parcă să-l ignor și totuși incapabil să fac asta.

Brusc, lumina telefonului clipește în cameră, urmată de o mică vibrație. Privesc ecranul.

A mușcat momeala.