Cărțile Destinului ( 17+)

Capitolul 14 - Erica

Stăteam în fața oglinzii, prosopul strâns în jurul corpului, dar mintea mea era departe de prezent. Tot drumul spre casă îl înjuram pe Matteo, încercând să-mi scot din cap imaginea lui și cuvintele pe care mi le aruncase, de parcă nu aveam niciun drept să-l confrunt.

Apa fierbinte din duș mă ajutase să-mi relaxez mușchii, dar mintea mea nu voia să colaboreze. Îmi aminteam fiecare cuvânt din discuția noastră, repetându-se în buclă: „Poate ar trebui să mă lași să-ți arăt" sau „La naiba, Erica, ai crezut că te iau în serios?". Îmi venea să-i dau un pumn. Sau poate să-i spun că niciodată nu am crezut nimic din ce zicea.

Și acum, stând pe marginea patului, mă holbam la telefon. Matteo îmi dăduse follow, iar ca o adolescentă lipsită de judecată, i-am acceptat cererea. Nici măcar nu m-am gândit. Apăsasem pur și simplu, fără să analizez. Când realizarea m-a lovit, am regretat instantaneu.

Ce naiba faci, Erica? îmi spun în gând, dar e prea târziu.

Nu a fost destulă umilința pe care a trebuit să o suport în fața prietenei mele , acum și umilința că i-am acceptat cererea și chiar i-am înapoiat-o mă face să vomit.

Mă schimb în rochia de satin roșie, materialul alunecând ușor pe pielea mea, dar nu îmi pot scoate din cap ce s-a întâmplat. Mă simt furioasă și, în același timp, curioasă. Ce naiba mai vrea de la mine? Nu s-a săturat să mă joace?

Mă așez pe marginea patului, telefonul în mână, ecranul aprinzându-se. Mă abțin să sar pe pat și să deschid mesajul, dar curiozitatea mă macină. Trag adânc aer în piept, iar degetele mele ating ecranul pentru a deschide conversația.

Matteo: Frumoasă rochie... aș putea să-ți spun că e preferata mea, dar te-am văzut decât în imaginația mea.

Ridic o sprânceană. Desigur, jucăușul de serviciu.

Eu: Și ce m-ar face să cred că îți pasă de ce port?

Matteo: Oh, crezi că nu-mi pasă? Mă cam rănești, scumpo. Începeam să cred că ne înțelegem mai bine.

Strâng telefonul mai tare. La naiba cu el.

Eu: Tu nu ai înțeles nimic. Eu nu sunt un alt joc pentru tine.

Aștept, bătăile inimii mele accelerând, și abia câteva secunde mai târziu răspunde.

Matteo: Un joc? Erica, dacă aș vrea să mă joc, aș face lucruri mult mai... interesante cu tine. Dar asta știi deja, nu?

Îmi mușc buza de nervi, dar în același timp simt o scânteie ciudată în piept. Un amestec de furie și... altceva.

Eu: Nu mă impresionezi, Matteo. Încetează cu prostiile.

Matteo: Nu vreau să te impresionez. Vreau să te fac să te gândești la mine. Și ghici ce? O faci deja.

Simt cum mi se încordează maxilarul, dar nu pot să neg adevărul din cuvintele lui. Îmi invadează mintea mai des decât vreau să recunosc.

Eu: Nu-mi face plăcere să mă gândesc la tine.

Matteo: Nu trebuie să-ți facă. E inevitabil. Știi la fel de bine ca și mine că suntem blocați în asta. Și oricât ai vrea să scapi... tot revii.

Îmi vine să arunc telefonul, dar în loc de asta, rămân acolo, degetele strângându-l, mintea încâlcindu-se în capcana întinsă de Matteo. Serios Erica.

Eu: E târziu, Matteo. Nu ai altceva de făcut? Să vorbești cu vreuna din puicuțele tale spre exemplu?

Matteo: Dar deja vorbesc, scumpo.

Îmi strâng buzele, încercând să îmi stăpânesc iritarea. Afurisitul. Înainte să-mi dau seama, îi răspund.

Eu: Pa pa, Matteo.

Matteo: Abia aștept să ne revedem. xx

Strâng telefonul în mână, simțindu-mi pulsul accelerând. Ce vrea de la mine? Jocul lui pare să nu se termine niciodată, iar replicile sale „jucăușe" îmi învârt mintea într-un carusel de frustrări. La naiba cu tine, Matteo, îmi șoptesc în gând, dar știu că nu va fi ultima noastră interacțiune.

Încerc să nu mă las afectată. Încerc să nu-mi pese, dar mă minunează cât de ușor reușește să mă scoată din minți. Oricât de mult aș vrea să închid acea ușă, tot el e cel care apare de fiecare dată când mă întorc, bătând ironic și trăgându-mă înapoi în jocul său.

Mă așez în pat, lăsând telefonul pe noptieră. Îmi simt corpul obosit, dar mintea îmi e încă agitată. Trag pătura peste mine și închid ochii, sperând să mă odihnesc. Cu toate astea, nu trece mult timp până când gândurile mele încep să se estompeze și să devină imagini.

Mă aflu într-o cameră slab luminată. Pe fundal, se aude o muzică lentă, iar aerul e dens, ca și cum aș putea simți fiecare particulă care plutește în jurul meu. Îmi ridic privirea și îl văd pe Matteo, apropiindu-se de mine, pas cu pas, cu acel zâmbet jucăuș pe buze.
Îmi prinde ușor mâna și mă trage mai aproape. Îi simt căldura corpului, iar respirația mea se accelerează. Mâinile lui îmi alunecă ușor pe spate, trăgându-mă și mai aproape, pieptul lui atingându-l pe al meu. Îmi șoptește ceva la ureche, dar sunetele se estompează, de parcă nu aș putea să-l aud clar. Tot ce simt e atingerea lui, atât de reală.
Se apleacă spre mine, iar buzele lui ajung atât de aproape de ale mele încât aproape că simt contactul. Îmi pierd cuvintele, toate gândurile clare dispărând în acel moment. Inima îmi bate puternic, iar totul în jurul nostru pare să dispară. Îi simt aproape gustul , vreau să mă ridic pe vârfuri și să îl sărut, să îl cuprind. La naiba Matteo.. Respirația mi se accelerează. Simt cum sfârcurile mi se freacă de haine. Simt o căldură între coapse..

Dar dintr-o dată, imaginea se rupe. Mă trezesc brusc, cu respirația grea și simțind cum corpul meu încă tresare de senzațiile visului. Îmi dau seama că e dimineață, iar lumina blândă a soarelui pătrunde prin perdele. Îmi trec o mână peste frunte, încercând să-mi liniștesc pulsul.

A fost doar un vis, îmi spun, dar imaginea lui Matteo e încă vie în mintea mea, prea vie ca să fie ignorată.

Apuc telefonul de pe noptieră, iar când văd numele lui Matteo pe ecran, simt cum stomacul mi se strânge. Îmi trec degetul peste ecran și citesc mesajul:

Matteo: Vino la cazinou, Erica. Nu o să regreți.

Simt un fior de nervi, dar și ceva neplăcut, aproape ca o curiozitate care mă face să ezit. Da, vezi să nu! îmi spun în gând, dar adevărul e că o parte din mine se întreabă ce ar putea face să nu regret.

Îmi dau seama că încep să mă foiesc, agitată. Oftez, punând telefonul la loc. Să o creadă el!