Cărțile Destinului ( 17+)

Capitolul 7 - Matteo

Mă privesc în oglindă, cu ochii încețoșați de oboseală. Îmi văd chipul calm, dar ascunzând frământări adânci pe care nimeni nu le poate ghici doar privind la exterior. Nici măcar eu nu aș putea spune cu precizie cât de obosit sunt, însă asta nu contează. Într-o oră, trebuie să fiu la muncă.

Uniforma clasică e aruncată pe marginea patului. O iau mecanic, îmbrăcând mai întâi cămașa albă perfect călcată, apoi vestonul negru cu un papion prea strâns în jurul gâtului. Închid ultimii nasturi și mă privesc din nou în oglindă. Nimic nu pare să trădeze starea mea interioară, nici băutura din seara trecută, nici oboseala acumulată de la atâtea ore de muncă.

În timp ce îmi verific uniforma, mă îndrept spre paharul de pe noptieră. Gheața aproape că s-a topit, dar încă mai simt ultimele picături de Jack Daniels curgându-mi pe gât. Beau dintr-o înghițitură, strâng paharul în mână și îl pun deoparte, gata să mă pornesc spre cazinou.

Cheile de la mașină mă așteaptă pe masa de lângă ușă. Conduc un BMW X6 modern, unul dintre puținele lucruri de care mă simt mândru. Motorul pornește cu un huruit scurt, iar sunetul e calmant. Drumul până la cazinou nu e lung, dar suficient cât să îmi oferă câteva minute de liniște.

Pornesc fără chef, dar conștient că trebuie să fiu din nou în fața mesei de joc. Încă o noapte ca toate celelalte... sau poate nu.

Parchez mașina în fața cazinoului și ies din vehicul cu un oftat scurt. Mă îndrept cu pași lenți spre intrare, trecând pe lângă domnișoarele de la recepție care îmi zâmbesc de complezență, dar îmi păstrez fața serioasă. Ele fac parte din fundalul acestui loc, mereu îmbrăcate perfect, mereu zâmbitoare, dar fără să intre în lumea noastră, a celor care trăim pentru fiecare carte aruncată pe masa de joc.

Trec de bar, unde luminile sunt mai estompate și se aud discuții în surdină amestecate cu clinchetul paharelor. O atmosferă de calm prefăcut, oamenii sorbind băuturi scumpe pentru a-și aduna curajul de a-și încerca norocul.

Cotesc la dreapta și ajung la vestiar. Îmi apuc parfumul, un Davidoff Cool Water, cunoscut dar nu extravagant. Două apăsări rapide, una pe gât, una pe încheietura mâinii, apoi frec ușor locul. Îmi privesc reflexia din oglindă – uniforma e la locul ei, nici un detaliu nelalocul lui. Asta contează. Să arăți impecabil, chiar dacă pe dinăuntru simți că te destrami.

Închid vestiarul cu un pocnet scurt și ies înapoi pe holurile cazinoului, îndreptându-mă spre sala de jocuri obișnuită. Azi n-am fost pus la VIP. De fapt, asta e normal. Nu mă aștept la altceva, și poate că e mai bine așa. Prefer liniștea și anonimatul unui loc unde oamenii nu te privesc cu suspiciune la fiecare mișcare.

Sala normală e destul de aglomerată pentru o seară obișnuită. Mă așez la o masă de poker, unde deja patru tineri stau pregătiți de joc. Doi băieți și două fete, toți în jurul vârstei de 25 de ani, probabil studenți sau tineri corporatiști care încearcă să-și joace norocul într-o seară de escapadă.

Primul băiat, îmbrăcat în haine sport de designer, cu un tricou alb și o geacă bomber neagră, poartă ochelari de soare, deși suntem înăuntru. Are un aer încrezător, un zâmbet care mi se pare ușor prefăcut. Al doilea băiat, prietenul lui probabil, e mai rezervat, îmbrăcat simplu, în jeanși și un tricou polo. Își frământă mâinile pe sub masă, trădând emoții de început.

Fetele, în schimb, par mai relaxate. Una dintre ele, brunetă cu părul lung prins într-o coadă de cal, poartă o rochie neagră mulată care îi pune în evidență silueta. Mă privește rapid și apoi își întoarce atenția la cărți. Cealaltă fată, blondă și plină de viață, e îmbrăcată într-o bluză albă cu volane și o fustă plisată. Ea zâmbește aproape constant, de parcă se bucură de fiecare moment petrecut aici.