Cărțile Destinului ( 17+)

Capitolul 9 - Erica

Ies afară din cazino, căutând un loc liniștit unde să-mi pot aduna gândurile. Am nevoie să respir. Tot teatrul din seara asta, flirtul pe care Matteo l-a făcut intenționat, îmi stă în minte. E întuneric aici, undeva într-un colț al cazinoului unde luminile abia ajung, iar lumea nu se obosește să treacă. E perfect.

Mă sprijin de zidul rece și privesc în gol, simțind aerul nopții cum îmi răcorește pielea. Mă gândesc la ce s-a întâmplat la ruletă. Jocul ăsta subtil de putere și provocare cu Matteo mă obosește, dar în același timp mă face să-mi doresc mai mult. Nu îmi place să pierd controlul, dar el reușește mereu să mă scoată din zona mea de confort, să mă facă să reacționez.

Îmi trec mâna prin păr, deranjând buclele atent aranjate, și închid ochii pentru o clipă. Simt tot ce s-a întâmplat azi, tensiunea, dorința, și mă întreb de ce totul devine atât de complicat când vine vorba de el. Matteo joacă un joc periculos și, chiar dacă îmi spun că nu îmi pasă, realitatea e că îmi pasă prea mult.

Îmi ridic privirea spre cer și apreciez liniștea.

Simt o adiere caldă pe ceafă și un parfum familiar, ceva între tutun și lemn de santal, care îmi face colțurile buzelor să se ridice involuntar într-un zâmbet. Apoi îmi dau seama că ar fi trebuit să fiu singură. Mă întorc brusc, doar ca să-l văd pe Matteo stând acolo, privindu-mă de sus. Privirea lui pătrunzătoare mă face să mă simt vulnerabilă, mai ales acum, când suntem singuri. În lumina slabă a colțului de clădire, realizez cât de înalt e, cel puțin 1,90, iar asta îmi dă o senzație de neliniște amestecată cu atracție.

Nu spune nimic. Privirea lui trece lent de la ochii mei la decolteul rochiei, unde lanțul pe care l-am ales cu atenție atrage atenția, strălucind discret între sânii mei. E o tăcere apăsătoare. Mă face să mă simt dorită și provocată. Îmi ridic bărbia, încercând să par stăpână pe situație, dar inima mea bate mai repede decât ar trebui.

— Ai ceva de spus, Matteo? întreb, încercând să-i captez privirea din nou, să-l provoc să își dezvăluie intențiile.

El continuă să mă privească pentru o secundă lungă, iar în acel moment, totul pare suspendat în aer, ca și cum nu mai există nimic altceva în jurul nostru.

Se apropie cu un pas, iar instictiv fac un pas înapoi, simțindu-mă prinsă într-un joc pe care nu l-am anticipat. Zâmbește. E acel zâmbet aproape batjocoritor, conștient de efectul pe care îl are asupra mea. Mai face doi pași, și, fără să-mi dau seama, fac și eu același lucru, până când spatele meu se lipește de zidul rece al cazinoului. Nu mai am unde să mă duc. Zidul e o barieră fizică, dar privirea lui intensă e cea care mă ține cu adevărat în loc.

Mă privește de sus, fiecare centimetru dintre noi încingând atmosfera. Inima mi-o ia la galop, bătăile ei neregulate aproape că îmi dau amețeli. Îmi dau seama cât de aproape suntem și cum aerul pare să fie insuficient între noi. Aș vrea să dispar, să mă topesc sau, mai bine, să devin o fantomă și să mă ascund între pereții clădirii. Dar nu pot. Sunt prinsă acolo, iar Matteo e în control.

Îmi ridic privirea spre el, iar ochii lui par să vadă totul. Îmi dau seama că asta nu e doar o joacă pentru el—e un test. Iar eu sunt prinsă în mijlocul unei lupte pe care nici nu știu dacă vreau sau pot să o câștig.

Se apleacă lent, iar distanța dintre noi se micșorează până când simt suflarea lui caldă atingându-mi ușor buzele. Inima îmi bate cu o forță care îmi pare că se va auzi în toată tăcerea din jurul nostru. Îl privesc în ochi, încercând să citesc ceva în adâncul lor, să văd măcar o fărâmă din sufletul pe care l-a ascuns atât de bine în spatele acelei măști de nepăsare. Dar ochii lui sunt greu de descifrat—un amestec de mister și provocare.

Mâinile lui se sprijină de perete, de o parte și de alta a capului meu. Mă simt prinsă, mică. E prea aproape, prea intens, iar eu nu știu dacă să mă tem de ce urmează sau să mă las în voia momentului.

Îmi ridic privirea din nou spre el, căutând o scăpare, dar în loc să găsesc o cale de ieșire, mă pierd și mai mult în privirea lui. Buzele lui sunt la doar câțiva centimetri de ale mele.

— Spune-mi, domnișoară Sullivan, îți e frică de mine?  Vocea lui e joasă, aproape o șoaptă, făcându-mi pielea să se înfioare. Ochii lui, atât de aproape, îmi pătrund privirea, iar tonul cu care vorbește mă lovește direct în piept.

Îmi țin respirația pentru o clipă, simțind cum întrebarea lui îmi bântuie mintea. Îmi place puterea lui, felul în care își înfășoară cuvintele în jurul meu, dar frică? Nu știu dacă îmi e frică de el sau de ce ar putea declanșa în mine.

— Ar trebui să îmi fie? răspund, încercând să-mi mențin calmul, dar vocea mea sună mai fragilă decât mi-aș fi dorit. O parte din mine vrea să pară neafectată, dar adevărul e că prezența lui mă răscolește.

Matteo zâmbește ușor, dar nu e un zâmbet cald. E un amestec de provocare și amenințare , și, într-un fel ciudat, mă atrage și mai mult.

— Ar trebui să o iei la goană, să fugi de mine, Erica, îmi spune, apropiindu-se și mai mult, încât simt căldura corpului lui aproape lipindu-se de al meu.

Vocea lui, spunându-mi numele, sună atât de diferit în gura lui. Ca și cum ar fi ceva interzis, ceva ce n-ar trebui să aud vreodată, dar e imposibil să nu-l ascult. Simt o căldură apăsătoare între picioare.

— De ce?

Îmi țin privirea fixată asupra lui, dar în interior simt că mă frâng sub greutatea momentului. Ceva în felul în care îmi vorbește îmi dă de înțeles că jocul nostru e mult mai periculos decât a părut la început.

— Pentru că o dată ce te apropii prea mult de mine, nu mai ai cale de întoarcere. Ești prea mândră, prea încrezătoare, și te vei arde, Erica. Iar când te vei arde, nu vei putea da vina decât pe tine.

Mă trec fiori în timp ce încerc să-mi păstrez masca de nepăsare, dar adevărul e că mă atrage într-un mod pe care nu l-am prevăzut. E ca și cum fiecare cuvânt al lui sapă mai adânc în pielea mea, și deși știu că ar trebui să mă retrag, să pun distanță între noi, nu mă pot mișca. E un mister ce aproape imploră să fie rezolvat.

Se îndepărtează brusc, împingându-se de perete cu o mișcare neașteptată. Spațiul dintre noi se umple de aer, iar eu respir adânc, ca și cum aș fi fost ținută sub apă prea mult timp. Inima îmi bate haotic, încercând să se calmeze după momentul intens. Îl privesc cum se distanțează, dar acel zâmbet încă îmi rămâne întipărit pe retină — un zâmbet șiret, de parcă știe exact ce efect are asupra mea.

La naiba... Cum reușește să-mi facă asta? Simt un fior necontrolat unduindu-se prin corpul meu, provocându-mi senzații pe care încerc să le ignor. Îmi simt pulsul cum se accelerează în locuri în care nu ar trebui să reacționez așa. Mă îndrept, încercând să ignor umezeala dintre picioarele mele.

Îmi mușc buza, încercând să-mi stăpânesc reacțiile, dar e imposibil. E prea prezent, prea aproape, chiar și când face acei câțiva pași distanță. Mă face să pierd controlul, și asta mă înnebunește.

Dar nu o să-i arăt. N-o să-i dau satisfacția să știe ce simt. Sau cel puțin, asta îmi spun în timp ce mă redresez, deși corpul meu încă trădează ce e înăuntru.