Mă întind și cobor din patul înalt, trăgând draperiile vișinii.
Lumina pătrunde în raze ferme în interiorul camerei, luminând fiecare obiect ce-și avea locul acolo. Îmi mijesc ochii din vina luminii tocmai introduse și un zâmbet mi se așează pe față.
E destul de devreme, față de ora mea de trezire din general.
Dar, am destul timp să fac totul așa cum trebuie, pentru ca face o impresie bună. Nu vreau s-o fac pe Madeline de râs, mai ales că ea va rămâne și va locui aici pentru ani și ani, nu eu.
Deschid dulapul alb și caut printre umerașe. Dulapul miroase a lemn nou, deși e aici de vreo doi ani. Găsesc o rochie roșie, cu multe buline albe. Nu o consider strâmtă, dar nici largă. După cât cunosc eu orășelul, se potriveste perfect cu sentimentele pe care le inspiră.
Îmi pieptăn părul aproape brunet, încâlcit peste noapte. Părul meu e ciudat, e drept, dar vârfurile dau spre câteva bucle scurte. Mătușa Madeline are părul creț, dar niciodată n-am știut dacă părul ei roșcat e creț natural, sau cu ajutorul bigudiurilor.
După ce mă analizez în oglindă, inspectând rochia, aleg să-mi adaug o pamblică albă în păr, care are aceași culoare cu pantofii cu un mic toc.
***
Analizez fiecare detaliu al porții; de la vopseaua roșiatică aplicată aproape perfect, până la florile galbene și albe, ce adaugă un dulceag miros în aer. Apăs ușor pe clanță și intru. Sunetul tocurilor mele se aude, acompaniat de sunetele unor păsări. Urc cele patru treptele din lemn, ținându-mă de balustrada din acelasi material. Era lemn de bună calitate, pentru că atunci când treceam cu palma peste el, nu lăsa așchii și era destul de drept.
- Oh, Jane Roy! îl aud pe Brooklyn, în spatele meu. Ce faci acolo? Micul de jun e afară, pe terasă.
N-am mai luat niciodată micul de jun afară. Defapt, în general, nicio masă n-am mai servit-o afară, în mare parte.
Brooklyn mă conduce pe o potecă asfaltată, printre o medie livadă de meri, care împrăștia un miros excelent în aer. La intrarea în livadă era o fântână, continuând cu un sistem inteligent de irigare printr-un furtun. Brooklyn a încercat să îmi explice, dar n-am înțeles aproape nimic din termenii pe care îi folosea.
Terasa era, de fapt, un fuișor mai mare, împrejmuit de plăci de lemn vopsit uniform în alb, cu diferite modele sculptate grijuliu, iar intrarea se făcea prin două uși micuțe, flexibile. Brooklyn îmi deschide una dintre ele, iar eu intru și o surprind imediat pe Olivia, cu un zâmbet uriaș pe față, punând diferite platouri din lemn, de diferite dimensiuni. Pe ele erau brânză, cașcaval de casă, bacon, ardei, roșii și castraveți. Pe farfuria fiecăruia era un ou-ochi, pus pe o felie de pâine prăjită.
Cred că Brooklyn a prăjit pâinea, pentru că e destul de arsă.
Un bărbat destul de înalt, cu ochii albaștri ca ai Oliviei și părul la fel de blond. Mă salută și-mi mulțumește că am venit, apoi dă mâna cu mine, prezentându-se ca 'John, tatăl Oliviei și al lui Brooklyn' .
Brooklyn îmi arată un scaun pe care pot sta, apoi ne așezăm toți.
Mai discutăm lucruri elementare, mai mult despre ferma lor, iar pe la sfârșitul mesei, Olivia pare să vrea să afle mai multe despre viața mea.
- Povestește-mi despre cum e să fi prințesă. spune Olivia.
Chicotesc la termenul neadevărat pe care îl folosește.
- Olivia, nu sunt prințesă. Sunt o simplă lady. Adică nu sunt fata unui rege, ci fata unui conte. E o diferență. răspund.
- Și, lady Jane Roy, ce te aduce pe aici, tocmai în orășelul ăsta american, Charleston? mă întreabă John.
- Ați putea să o lăsați să manânce? Nu înțeleg de ce vreți să știți totul despre ea, o intimidați. intervine Brooklyn, mai mult adresându-se tatălui său, decât Oliviei.
Tonul lui suna destul de iritat.
- Defapt, nu e nimic. Doar n-am venit aici doar pentru a mânca! Păi.. Vin aici de mai bine de un deceniu. Am optsprezece ani și tot nu mă pot sătura de locul ăsta. Să stai într-un palat e oribil. Totul atât de manierat și de încorsetat, fără niciun drept sau vreo părere. Așa că vara evadez aici, la mătușa mea, Madeline Roy. explic.
- Nu-ți place Marea Britanie? întreabă Olivia.
- Oh, nu e că nu-mi place. E doar faptul că nu-mi plac britanicii. Ei, bine, mai sunt și excepții. Peste tot sunt și excepții.
- Mama lor a fost britanică. spune John, destul de neutru.
Brooklyn își trântește tacâmurile pe masă și pot simți propria lui tensiune.
- De ce naiba aduci vorba de mama? Ești un idiot, John! Mai bine rămâneam orfan decât cu o persoană atât de goală și egoistă ca tine! Ești cea mai oribilă persoană din lumea asta și te voi ține minte, știi de ce? Pentru că mi-ai stricat viața.
Țipă și apoi pleacă în casă, însă pot auzi cum ușa de la intrare e trântită puternic.
Însă aici nimeni nu pare să se îngrijoreze pentru fragilul Brooklyn. Mă ridic și alerg spre intrare, deschizând ușa.
Însă sunt complet năucită. Sunt niște scări ce duc spre mansardă, dar mai este și un hol lung, în stânga, cu mai multe camere.
