Mașina se oprește. Brooklyn cade în genunchi plângând. Răsuflu ușurată, dar încă îmi simt inima în gât. Mă privește plângând, în mijlocul șoselei. Strâng din ochi din nou.
- Pleacă și uită, Brooklyn. spun încet și fără vlagă.
Mă întorc și grăbesc pasul până la casa mătușii Madeline.
De ce atâtea minciuni? De ce atâta prefăcătorie? De ce un așa destin? De ce a trebuit să merg la blestematul ăla de lac în blestemata aia de zi? De ce a trebuit să intru într-o discuție cu un străin? De ce a trebuit să mă împrietenesc cu Brooklyn și de ce a trebuit să vin astăzi la biserică?
Când ajung în fața curții văd mașina poliției. Oh, Doamne Dumnezeule, cât am lipsit? Intru și alerg spre intrarea în casă.
Mătușa Madeline, alertată, stătea în fața unui polițist, iar George tocmai a plâns, lucru vizibil. Le observ pe March și Sarah stând indiferente pe canapea și făcându-și vânt cu evantaiele.
- Oh, Doamne, Jane! observă primul George și mă îmbrățișează.
Îi simt inima bătând puternic. Îl îmbrățișez, însă mă simt vinovată.
- Dumnezeule, ești bine? mă ia de mâini după ce se desprinde din îmbrățișare.
Încă mai plânge puțin. Dau afirmativ din cap și realizez că urmează să plâng. Fără să mă opresc sau să încerc să fac asta, îmi pun palmele pe obrajii lui George și îl sărut. George mă sărută înapoi. Trebuie să recunosc, al naibii de vinovată, că sărutul lui George nu se compară cu sărutul pătimaș a lui Brooklyn. Deși George îmi dă o stare de împlinire și, poate, fericire, nimic nu poate înlocui vocea și ochii și cuvintele lui Brooklyn. Încetează să-i compari, îmi reproșez.
Madeline conduce cei doi polițiști afară mulțumindu-le și cerându-și iertare pentru deranj.
- Domnișoară, am nevoie de o explicație! mă privește Michelle, încruntată.
Am senzația că știe. Totul. Că nu pot face nicio mișcare fără ca ea să o vadă și să o judece sau aprobe.
- Oh, Doamne, Madeline! Mulțumește-i lui Dumnezeu că e aici! spune George.
Mă simt vinovată. Foarte vinovată. George mă iubește și eu îl aleg pe sărăntocul de Brooklyn. Care nici nu se poate compara cu George. Nu are nici sufletul lui și nici inteligența sau tandrețea aia fină din vocea sa...
Madeline își dă ochii peste cap și toată lumea pleacă în sufragerie.
- Credeam că s-a întâmplat o nenorocire. Dumnezeule, muțumesc! N-ai idee cât te iubesc, Jane.
Îl iau de mână și îi zâmbesc. Un zâmbet destul de vinovat.
- Îmi pare rău, George. M-am luat la vorbă cu niște vecini și am uitat că una dintre cele mai importante persoane din viața mea mă așteaptă aici.
Trebuia să fiu sinceră. Oh, las-o baltă. Dacă minciuna asta repare totul, pare mai bună decât un idiot de adevăr. Și asta e greșit. Totul e greșit...
- Trebuie să plec, Jane. îmi spune și își trece degetele peste buzele mele.
Schițez un zâmbet. Îl conduc afară, iar înainte să se urce în mașină mă privește în ochi și mă sărută lung și dulce.
- Sunt aici, tată. precizează March, din mașină.
Îmi zâmbește.
- O să fie bine, Jane. mă mai sărută odată, scurt, iar apoi se urcă în mașină.
Rămân privind în gol. Oh, George, pentru tine e ușor să treci iarăși peste o grămadă de momente...
- Jane, du-te și schimbă-te. Avem musafiri în seara asta, dacă ai uitat. îmi spune mătușa.
- Nu. Nu vreau musafiri. Nimeni. Niciunul. Nu astăzi. ripostez.
- Ai face bine să accepți toate deciziile mele, Jane! Știu lucrurile pe care le faci și începe să ți se afunde minciuna. Așa că, schimbă-te și coboară. Acum. îmi dă Madeline replica, apoi trece pe lângă mine.
Are dreptate. Nu pot continua să mă sărut cu Brooklyn dar să mă apropii de George. Trebuie să devin aceași afurisită și nepăsătoare femeie de la început. Trebuie să fiu doar pentru George și pentru viața mea viitoare, care va fi perfectă și bogată alături de George, și sărăcăcioasă și idioată alături de Brooklyn. Așa că, să începem aranjarea viitoarei mele vieți, așa cum se cuvine.
Urc treptele și intru în camera mea, punându-mi o rochie până după genunchi, largă, indigo. Aleg pantofii cu toc și în accesorizez ținuta cu o bandană aurie, subțitre, ce-mi înconjoară capul.
Când mă gândesc la micuța reuniune de familie de care am uitat cu desăvârșire, îmi vin deja în cap tipicele copii fidele ale Sarei sau ale lui Michelle. Poate reușesc să învăț să uit de amoruri de la ele...
Probabil că diningul va fi plin de mătuși, verișoare și unchi, oameni plin de fițe, bani, și fără niciun sentiment. Dar, uite că persoanele astea, fără vreo dragoste profundă, sunt mai fericite decât mine.
Cobor treptele și din ultimele scări și surprind familia Kurt - cumnata mătușii Madeline, soțul său, fiul și fiica lor. Dacă mă chinui îmi amintesc și cum îi cheamă. Trebuie să mă chinui. Din câte îmi amintesc, voiau să mă cupleze la un momentdat cu fiul lor urât, care aduce puțin cu Sarah și e prost și îngâmfat, doar pentru că lui îi plăcea de mine.
Ei, bine, atunci aveam unsprezece ani, dar lucrurile păreau importante! Gata, știu - pe plozii lor îi cheamă Joanne și Stuard. Observ a doua familie și îi recunosc ușor, pentru că e sora tatălui meu și a mătușii Madeline, nu alta decât Katerina Borgies. E copia fidelă a tatălui meu, însă a fost mereu o fată cuminte și atentă, iar oamenii spun că seamănă cu mine, într-o versiune ceva mai matură.
Desigur, aceasta este văduvă, însă fiul ei are cincisprezece ani, astfel încât ea nu e atât de în vârstă ca Madeline sau tata. Îl cheamă Thomas, dacă nu mă înșel. Când ajung lângă Sarah, toate privirile sunt ațintite spre mine, fapt care mă face să mă simt stânjenită.
- Bună seara! salut, zâmbind nesigură și îndreptându-mă spre ei.
Bărbații îmi sărută mâna, urmând ca eu, Joanna, mama ei și Katerina să ne sărutăm pe ambii obraji. Mama Joannei e o femeie urâtă și care pare mult mai bătrână decât este, iar fiul și fiica ei îi seamănă perfect. În schimb, nu știu cum a reușit soțul ei să-și ia o nevastă așa de urâtă, când el e destul de frumos.
Familia asta deja mă face să mă gândesc la probleme esențiale despre frumusețe și urâciune.
