Orice ar scrie acolo, fie că sunt cuvinte frumoase, că-mi înșiră calitățile și că-mi spune din nou cât de mult mă iubește și cât de mult îi lipsesc, fie și dacă îmi va scrie cât de tare mă urăște pentru că l-am lăsat, că nu mă mai vrea înapoi, totul mă îmi va agrava starea.
Mai inspectez puțin plicul, apoi deschid sertarul, îl pun între niște hârtii și îl las acolo, închizând și încuindu-l. Sper să-l las aici, sau să uit de existența lui. Mă uit la ceasul de pe perete. E ora cinci jumătate. Sper ca toți bărbații din sufragerie să plece la casele lor, ca să pot mânca, singură, fiidcă e clar că Sarei îi va lua vreo oră să scoată tot machiajul și sclipiciul de pe fața ei, iar Madeline nu va vrea să mânânce cu mine, ci va mânca în bibliotecă, cât va citi ceva, probabil.
Trag draperiile și lumina intră în cameră. Mi-aș dori să am vedere spre curtea din față acum. În primul rând pentru că văd lacul, cel mai dureros loc din toată lumea asta. În al doilea rând pentru că vreau să știu când pleacă toți ciudații ăia din sufrageria lui Madeline și vreau să aflu prima când ajunge George.
Am sentimentul că vreau ca soarele să apună mai repede, exact ca în zilele de iarnă, când pe la cinci e întuneric beznă. Nu știu cu ce m-ar ajuta întunericul, nici măcar nu știu de ce m-am gândit la asta, dar, trecând peste, aud vorbe așa că-mi descui ușor ușa și pândesc peste balustradă.
Observ că dorințele mi se îndeplinesc și că Sarah îi conduce pe bărbați spre ieșire. Cum ies, cobor scările și o iau spre dining room, apoi Sarah intră nervoasă și se trântește pe un fotoliu.
Ridic sceptic o sprânceană. Fata asta e cea mai ciudată persoană pe care o cunosc.
Nu pot să nu pufnesc încet atunci când observ tot sclipiciul de pe fața ei, care o face să arate mai mult ca un șarpe auriu, sau ceva de genul. Observ că rochia ei e oribil de țipătoare și că părul, ieri mult prea buclat, azi e drept și dat cu mult prea mult fixativ.
- Sarah, ești bine? o întreb, curioasă.
Se întoarce încruntându-se la mine.
- Îmi furi toți bărbații! țipă ea.
- Dar mie nici măcar nu-mi pasă de..., dar mă întrerupe țipând.
- Ei bine, lor le pasă de tine!
- Bine, Sarah, ia-o mai ușor, eu..., dar mă întrerupe din nou, pe același ton lătrător.
- Nu-mi pasă ce ai de spus, nu te mai vreau atunci când apar invitații aici! urlă ea, apoi o vâd mergând pe tocurile alea, exact ca o vedetă încrezută.
Îi spun lui Madeline că mi-e foame, apoi iau masa, singură, privind mai mult pe fereastră.
***
Caut prin dulap. Stai. Lasă arătatul bine la o parte. George nu te vrea Sarah, care își petrece mai mult timp să-și caute hainele decât să facă baie.
Prefer să port o rochie largă, până la genunchi, mov, cu mici floricele galbene peste tot.
Cobor și ies în curte, așteptând. Sunt desculță, la fel ca ieri, doar că zâmbetul meu e real de data asta. Mă bucur că următorul dineu al Sarei e deabea joi. Mașina sosește și observ că, mulțumesc, Doamne, nu este nicio March care să țipe la mine și la George.
George parchează mașina și iese din ea, îmbrățișându-mă strâns.
- Deabea așteptam să te revăd, George. spun, luându-l prin surprindere.
- Oh, George, nu credeam că ajungi așa repede! se scuză mătușa Madeline, ieșind din casă, împreună cu Sarah.
- Nu puteam să aștept așa mult să-mi revăd iubirea vieții. îmi spune și îmi zâmbește.
- Noi vă lăsăm. Prânzul nu e gata, dar aveți voi despre ce vorbi până..., însă toți ne întoarcem spre poartă atunci când o văd pe Olivia intrând.
- Fetițo, ce cauți aici? spune mătușa Madeline iritată de prezența unei persoane aici.
- Am venit să o văd pe Jane.
- Pe lady Jane Roy, proasto. o repede Sarah.
Îmi las privirea în jos și îl iau de mână pe George, strângându-l destul de tare.
- Jane, nu o să le spui nimic? întreabă ea.
- Ce cauți aici? îi spun, fără să o privesc. Ce vrei?
- Tocmai am realizat că Brooklyn avea dreptate în privința ta.
Îmi spune și aruncă alt plic, care aterizează jos, apoi ea aleargă și iese din curte, trântind poarta după ea.
Iau plicul cu mâna tremurându-mi. Toată lumea se holbează la mine. Sarah are o sprânceană ridicată, iar Madeline e extrem de nervoasă, așa că stă cu brațele încrucișate și dă din picior.
- Ne puteți lăsa singuri? mă salvează George.
Ele îmi aruncă o ultimă privire și intră în casă.
- George, eu..., încep eu, dar nu mai pot continua, fiindcă ochii mi se umplu de lacrimi.
- Jane, nu am venit aici să te văd plângând. îmi ridică bărbia, făcându-mă să-l privesc în ochi. Jane, nu-mi pasă de ce e cu fetița aia, cu scrisoarea, cu Brooklyn ăsta sau cu oricine altcineva. Îmi pasă doar de noi, bine? îmi zâmbește. Te iubesc, Jane. Nu-mi pasă de nimic înafară de tine.
Arunc scrisoarea și îmi așez mâna pe obrazul lui.
- Am nevoie de tine aici, George. spun, trăgând aer pe gură.
- Și eu am nevoie de tine, Jane. îmi zâmbește emoționat.
- Aia e o scoică? spun eu, desprinzându-mă din brațele lui George.
Scoica stătea pe bordul mașinii.
- Da, e de ceva timp acolo, de când am mers în Spania, pe Costa del Sol. A fost acum vreo doi ani... O vrei tu? mă întreabă, dar nu îmi așteaptă răspunsul și deschide portiera, scoțând scoica și dându-mi-o. Are exact dimensiunea mâinii mele. O pun la ureche și aud vântul plajei, așa că un zâmbet îmi apare pe față, ceea ce stârnește și un zâmbet de-a lui George.
Începem să ne plimbăm iarăși prin curtea lui Madeline.
- Îmi amintește de tata. E singura persoană întreagă la cap în familia mea. Îl iubesc mult. Când eram mică, mă ducea mereu pe Costa del Sol, mai făceam călătorii de genul când el era deprimat, când se gândea la unica sa iubire, pe care o pierduse. îmi amintesc, câteva scene făcându-și apariția în mintea mea.
- Ești așa incitantă, Jane. Fiecare cuvânt articulat de-al tău mă face să vreau să te cunosc și mai mult. Cred că nimeni nu te-ar putea să te cunoască în întregime, în toată măreția ta.
- Mulțumesc. Cred că ești singurul care va avea ocazia să o facă. îi zâmbesc. Mă bucur că ești aici. adaug, privind scoica și trecând cu palma deasupra ei.
Tăcem puțin, privind cerul albastru. Ce zile frumoase sunt de când a apărut George în povestea asta. Mă gândesc că Brooklyn avea dreptate în legătură cu povestea greșită. Asta e povestea mea, asta e tot ce pot fi.
- Jane, să știi că niciodată nu ai putea fi o persoană mai grozavă decât acum. îmi spune dintr-o dată, de parcă aș fi gândit cu voce tare.
- E duminică..., spun, privindu-l, apoi privind asfaltul.
- Și care e problema? Ne vedem vineri seară..., se încruntă el, apoi ne oprim, unul în fața altuia, exact la fel ca ieri.
- Problema e că, fără tine, nu mai însemn așa mult...
