- Doar nu o să te țin ca pe un câine, la poartă.
Văzându-l la fel de nesigur, aleg să ies eu din curte.
- Spune. îi spun când ajung în dreapta lui.
- Hm? Oh. Voiam să vii la ferma mea. Voiam să... Poate... Să călărim împreună. spune stângaci.
Mereu am adorat caii, însă oricât ar fi vrut tata să fac echitație, mama spunea că nu e destul de feminin pentru mine.
Faptul că am ajuns aici, cu Brooklyn care mă va învăța să călăresc, mă face să zâmbesc entuziasmată.
- Da, normal! Mi-ar plăcea la nebunie!
Deabea mă pot abține să nu sar în sus. Brooklyn îmi zâmbește și mă privește în ochi. Îi place să facă asta. Safire în safire.
- Mergem? întreabă într-un final.
- Da.
Pornim pe drumul asfaltat, mergând și vorbind în același timp. În vreo douăzeci de minute ajungem în fața unor grajduri pentru cai. Caii erau extrem de frumoși și frumos crescuți și îngrijiți. Cred că erau vreo zece-cinsprezece cai acolo.
- Știi să călărești? mă întreabă, mergând în fața mea, după un cal anume, probabil.
- N-am mai călărit de la zece ani. râd. Dar aș putea să călăresc pe tine. Nu vreau să cad de pe un cal.
- Așa rămâne.
Astfel încât, toată dupamiaza am stat pe un cal, în brațele lui Brooklyn și am observat toate câmpurile Charleston-ului. Toate câmpiile și iazurile, toate fermele și animalele păscând. Toate păduricile de foioase care erau în culmea fericirii.
La apus, Brooklyn oprește calul și mă ajută să cobor. Suntem pe un deal destul de mare, lângă un codru micuț și in fața noastră, însuși soarele apune.
Îl privim amândoi. Ei bine, el mai mult mă privește pe mine.
Îmi scot din buzunar pachetul de țigări pe care l-am folosit și aseară, scoțând una și aprinzând-o.
Vreau să bag pachetul înapoi, dar îl observ pe Brooklyn.
- Oh, da, scuze. spun și îi întind o țigară.
- Mer... Merci. spune el și îmi zâmbește, în același mod extrem de greu de descifrat, ca ieri seară.
Trag un fum și îl expir, odată cu soarele ce tot se ascunde printre câmpiile verzi Charleston-ului.
El îmi urmează gestul.
- Trebuie s-o recunosc, ești mai frumoasă decât apusul.
Greierii încep să-și facă simțită prezența.
- Imaginează-ți. Soarele e mai frumos când apune, nu?
- Ăhm... Da. spune încurcat.
- Imaginează-ți doar, ce frumoasă voi fi când voi muri.
Mă privește.
- Îmi place cum ai spus-o. îmi zâmbește poetic.
Poetic. Ăsta era cuvântul care îl căutam pentru Brooklyn.
Ne urcăm înapoi pe cal și mergem la ferma lui Brooklyn,pentru că voia să-mi prezinte pe cineva.
Ajungem înapoi la ferma îngrijită a familiei Smith, el își duce calul înapoi în grajd, apoi o fată de vreo paișpe ani apare în fața noastră.
Avea părul blond, drept și lung, iar ochii ei erau de un verde-albăstrui frumos. Purta niște blugi albaștri și un tricou lung, înnodat la capătul său.
- Bună! îmi zâmbește. Sunt Olivia. se prezintă și mă sărută pe ambii obraji, obicei american, care nu e așa bine cunoscut de mine.
- Olivia, ea e Jane Roy. mă prezintă Brooklyn, puțin emoționant.
- Ești mult mai drăguță față de tot ce-mi spuse Brooklyn despre tine.
Mă uit amuzată la Brooklyn.
- Serios? Mă bucur! râdem toți trei.
- Ce-ar fi să iei mâine micul de jun cu noi? mă întreabă Olivia.
- Olivia! Probabil Jane nu are timp de o cină idioată în familia noastră! răspunde Brooklyn.
Îi privesc pe amândoi.
- Defapt, m-ar încânta să vin. le zâmbesc.
- Oh, ce fericită sunt, Jane! îmi zâmbește blonda cu ochii turcoaz.
Am mai vorbit câteva minute, apoi Brooklyn s-a oferit să mă ducă acasă. Era deja noaptea, iar greierii se potriveau perfect cu stelele sclipitoare.
Am intrat în casă, urmărită grijuliu de frumoșii ochi ai lui Brooklyn. Intru în bibliotecă și verișoara Madeline era acolo, cu ochelarii pe ochi, la biroul său, citind.
- Bună, verișoară Madeline! o salut fericită.
- Cum a fost apusul de azi? Știu că-ți plac apusurile lui Charleston. îmi zâmbește.
- Ahm... A fost... Poetic. zâmbesc.
- Ți-ai făcut prieteni, țin să cred. Poate îmi vei povesti odată despre verile tale, Jane.
Mă încrunt.
- Dar, în fine. Sarah și-a terminat anul de curs azi. Săptămâna viitoare ajunge aici.
Oh. Să înțeleg că iar casa va fi plină ochi de pretendenți.
Sarah este verișoara mea. E fata mai mică a lui Madeline și, trebuie să recunosc, seamănă mai mult cu decedatul unchi Johan, soțul mătușii.
- Vreau să mă ajuți să-i găsesc un pretendent. E vremea să găsim pe cineva cu care să-i fie bine.
Înțeleg la ce se referă prin 'cineva cu care să-i fie bine'. Se referă la un om cu probleme de sănătate și vreo douăzeci de ani în plus față de ea, care să aibă avere. Exterminat mai repede, averea îi revine mai repede.
Apoi poate să se-nsoare cu cine vrea. Astea-s regulile nescrise ale familiei. Deși cred că Sarah n-ar putea niciodată să le accepte.
- Mâine dimineață vii cu mine la cumpărături? mă întreabă. Vreau să mă mai și plimb, am stat prea mult în curtea asta.
- Păi, mâine am alte lucruri de făcut.
Mă analizează. Își duce coatele pe birou, sprijinindu-și capul în pumni.
- Lucruri importante? mă întreabă.
- Nu neapărat importante. Dar destul de interesante.
