- Bună ziua! o salut politicoasă pe femeia ce-mi iese în întâmpinare.
- Oh, da! Bună ziua, lady Roy! Îmi face plăcere să vă cunosc! face ea o mică plecăciune. Sunt Allie Smith! îmi întinde ea mâna și mi-o strânge pe a mea. E o onoare să te am aici, lady Jane, dar Brooklyn nu mai are nevoie să vorbească cu tine. L-ar durea prea rău.
- Știu. oftez, privind în jos. Doamnă Smith, cu tot respectul, aș vrea să-i spun tot adevărul lui Brooklyn. Pentru că, dacă aș muri mâine, probabil că ar știi că eu l-am rănit. Și punct. Atât. E doar un copil, doamnă Smith. Nu pot să-l transform într-un adult, nu vreau să-l schimb în altcineva. mă justific.
Îi analizez fața încruntată, gânditoare și ridurile ce i se adună pe frunte. Fața ei o recomandă ca pe o femeie plină de griji, iar ochii ei albaștri, deși acum liniștiți și pastelați, aduc din urmă doar tristețe și neliniște, poate chiar nesiguranță. Îmi schițează un zâmbet și clatină din cap, apoi intră în casă și urcă scările spre camera lui Brooklyn.
Grădina și livada arată mai tinere, mai îngrijite și sigure de căminul lor. Ușa deschisă îmi arată holul extrem de curat, în comparație cu praful și neglijența de data trecută.
Îmi rotesc inelul de pe degetul inelar al mâinii stângi, inelul de logodnă de la George. Când privesc ochii triști a lui Brooklyn, privindu-mă când termină de coborât scările, aș vrea să-mi arunc inelul în lacul din spatele casei și să scot un scâncet, însă îmi alung toate trăirile, cât mai departe posibil.
- Ce cauți aici, Jane? mă întreabă, obosit și cu ochii înlăcrimați.
Oftez și încerc să nu plâng când văd copilul pe care am ajuns să-l rănesc atât de grav.
- Uite, Brooklyn, încep vorbind încet.
Îmi dreg glasul și privesc în jos, lăsându-mi mâinile pe lângă corp. Oftează și se sprijină de ușă ca și cum ar urma să cadă de tristețe, sau, mai bine spus, s-ar lăsa să cadă.
- Vreau doar să-ți spun că n-am ales pe cine să rănesc. îi privesc ochii de safire, încruntată puțin. Dacă e ceva ce nu putem face, e să alegem pe cine rănim, Brooklyn, continui, mai tare, încercând să-mi alung nodul din gât.
~ 23 august, 1913 ~
Era o zi senină, călduță. Se uita pe cerul albastru, luminos, pregătindu-se să-și stingă țigara de speranțe. A lăsat-o să cadă pe pietrișul din jurul băncii și a strivit-o ușor cu tocul pantofului. S-a sprijinit ușor cu palmele de lemnul băncuței și și-a cocoșat spatele, privind iarba verde. Părul, blond pal, îi atârna pe lângă sâni și flutura ușurel, unduindu-și vârfurile puțin ondulate.
S-a ridicat încet, vărându-și palmele în buzunarele rochiei create special pentru dânsa, după dorințele-i libertine. A făcut câțiva pași pe iarba verde, scurtă, privind conacul destul de mare, Reședința familiei Roy. Colțurile gurii i s-au arcuit, aproape imperceptibil, însă în modul ei, sarcastic întotdeauna.
Și-a scos pachetul de țigări, însă l-a închis și l-a lăsat să cadă la loc pe fundul buzunărelului. S-a încruntat, întorcându-se cu fața spre aleea pietruită, dându-și ochii peste cap din vina mașinii ce-și croia drum printre arbori.
Katerina ura gălăgia, zgomotele sau orice altceva ar fi putut să-i distragă atenția de la gândurile sau dorințele ei năucitoare.
Totuși, s-a îndreptat grăbită, cu pașii săi mici, spre mașina decapotabilă. Și-a privit sora mai mare, părând atât de matură și de cuminte, cum cobora cu un teanc de plicuri și pachete de la poștă după ea, așa că s-a decis să alerge numai degrabă spre Madeline.
