Cred că doare al naibii de tare să-ți spună cineva ceea ce-am spus eu azi.
Cred că mai doare și să fi obligat să pleci, să te desparți de singurul lucru ce-ți menține zâmbetul pe buze.
Îmi amintesc. Mă las pe spate, în iarba verde, încă plângând.
E noapte.
Îmi amintesc de toate amintirile cu Brooklyn. Cum ne-am cunoscut, cum am întârziat la cina importantă a mătușii Madeline, cum am ajuns udă leoarcă în sufraferie, cum am fumat în seara aia, culoare ochilor lui Brooklyn, culoarea cerului, primul lui fum pe care mi l-a expirat în față, cum mi-a spus atâtea lucruri.
Apoi cum am călărit a doua zi, apusul, oh, Doamne, apusul...
Mă întreb cum va rămâne totul. Dacă va mai rămâne ceva...
Și acum, mă ridic, și îmi impun să las acolo, odată cu lacrimile, toate sentimentele astea idioate care îmi amenință viitoarea viață din London.
***
- Sarah, draga mea fiică! o sărută Madeline pe Sarah, pe ambii obraji. Cum ești, ești bine?
- Da, mamă. Totul e bine. Oh, Jane! Draga mea, de când nu te-am văzut! În seara asta avem un mic dineu. Însă vin mulți bărbați, poate găsim ceva și pentru tine. îmi face cu ochiul, cât valetul trece pe lângă noi, cărându-i bagajele.
- Da, ar fi o idee bună. spun, schițând un zâmbet.
O observ, în rochia ei turcoaz, până la genunchi, cu partea din spate mai lungă decât partea din față, completată cu un sacou fără mâneci, roz bombon și cu mânușile din dantelă albă, scurte.
Față de rochia mea mov scurtă, cu câteva linii albe, verticale, ea e o adevărată lady.
Ochii ei ciocolatii, cu genele pline de rimel în exces și blondul aproape închis din părul ei o fac să arate ca o actriță de la Hollywood.
Ajungem în holul casei și ea rămâne în camera ei de la parter, închizând ușa și pregătindu-se pentru micul dineu de diseară.
Bat pariu că va purta ceva roșu sau auriu , cu paiete sau ceva ce să o scoată în evidență în fața unor bărbați cu cel puțin patru ani mai mari decât ea. Deși, la cum o cunosc pe Madeline, vor începe de la zece ani mai mult în sus.
Mă trântesc pe canapea și privesc afară. E complet înnorat și se pare că soarele n-are chef de Charleston astăzi. Bat cu degetele, rând pe rând, unul după altul, pe marginea canapelei, apoi mă ridic și mă pornesc spre gramafon, pornindu-l.
Mă întreb ce melodie a rămas de anul trecut în el.
Sau poate Madeline a mai umblat prin el, dar nu cred. Ea lasă tot ce am atins eu exact la fel, ca și cum Dumnezeu ar fi dat porunca să nu se atingă de lucrurile de care mă ating eu.
Începe un foxtrot și mă trântesc la loc pe canapeaua din catifea maro.
El scria.
Și mă întreb dacă el continuă să scrie despre mine.
- Janie, draga mea, poți să lași la o parte gramofonul ăla nenorocit și vechi? Mă doare capul și trebuie să fiu fresh diseară. strigă Sarah din ușa dormitorului ei.
Oftez și îl închid, iar mătușa Madeline intră și e surprinsă când mă vede.
- Cum de nu te pregătești pentru dineu? Mergi sus și caută o rochie grozavă, dar nici chiar. Sarah trebuie să fie în centrul atenției, de data asta. Dar nimeni nu spune că tu ești lăsată la o parte, Janie. spune, puțin îngrijorată de faptul că m-ar putea supăra.
Sinceră să fiu, n-aș mai vrea să fiu în centrul atenției de când mă simt așa plină de greșeli.
- Bine. Ai vreo sugestie pentru rochie? o întreb.
- Ce părere ai de ceva alb și drept, până în pământ? Aveai o rochie cu piciorul gol, parcă.
Mă surprinde sugestia ei.
- Să sperăm că Sarah are ceva mai bun de pregătit. glumește ea, apoi iese din cameră.
Mă ridic și urc în mansarda mea spațioasă. Cotrobăi prin dulap și găsesc rochia de care spunea Madeline. E albă, spre crem, cu piciorul gol, dreaptă, iar mânecile scurte sunt din dantelă.
Prefer niște pantofi negri cu tocuri mai înalte, dar nu chiar foarte înalte.
Mă gândesc cum să-mi fac părul cât mă apropi de fereastra lungă și privesc. Pot vedea fuișorul lui Brooklyn de aici, însă decid să-mi feresc privirea de locul acela.
Mă întorc și îmi analizez ținuta. Părul. Uitasem de păr. Cobor și iau dintr-un sertar ondulatorul prăfuit al lui Madeline și urc sus, din părul brunet formându-se bucle naturale.
Mă întreb dacă mătușa Madeline chiar o să găsească pe cineva pentru mine, deși, în general, toate suntem pretențioase. Însă, pentru Sarah nu va fi nevoie de multe dineuri pentru a alege un bărbat cu care să se mărite și să găsească o cale de a lua mai repede averea.
Seara se lasă ușor, ușor. Soarele deja a apus, lăsând orizontul portocaliu și singur, confuz. Două limuzine deja parchează pe asfaltul lat din fața casei. Probabil că vor mai veni vreo trei.
Cobor scările și mă opesc la capătul lor, privindu-le pe Madeline și pe fiica ei dând mâna cu cei doi bărbați, cu soțul lui Michelle și cu ea.
Oh, o cină cu Michelle și Sarah în același loc îmi va aduce dureri de cap.
Mergem întâi în bibliotecă, pentru o gustare. Când intru, privesc fără să vreau un bărbat. Ochii lui cenușii păreau să îmi invadeze orice parte din trup, așa că refuz să-l mai privesc, din vina sentimentului ciudat.
Câteva boluri cu fructe uscate sunt împrăștiate pe măsuța dintre cele două canapele.
Rochia Sarei e la fel de extravagantă pe cât credeam. Rochia e aurie, sclipitoare din vina paietelor, cu mânecile scurte și largi, puțin căzute, lungă aproape până în pământ, însă cu un decolteu uriaș în față. Părul ei e ondulat. Mult prea ondulat pentru fața ei ovală.
Dar, dacă o scoate în evidență, Sarah e deja în al nouălea cer.
