- Oh, uitasem! mă face Madeline să tresar.
Soarbe din ceai și-și pune ceașca înapoi pe farfurioară, apoi se apropie de mine, deși nimeni nu poate auzi ce spune.
- Edward, fiul lor de cinsprezece ani, începe, amintindu-mi numele băiatului ei. El e fiul ei și al amantului. șoptește, apoi îmi face semn să nu spun mai departe și iese încet din încăpere.
Mă mânâncă limba să întreb ce legătură are George și când i-a fost logodnic și ce e cu toată încurcătura aia, dar mă chinui să nu o spun, însă în ultimul moment spun tare, ridicându-mă și privind-o pe Madeline, care era pe punctul de a trece pragul.
- Și George? o întreb, speriată de răspunsul ciudat pe care ar putea să mi-l dea și de circumstanțele acestuia.
Se întoarce ușor, albă ca varul și șocată.
- Ce ți-a spus de George? întreabă, ușor și totuși ascuzând ceva.
- Ea. A spus că e fostul ei logodnic. îghit în sec, fiindcă-mi simt gura uscată.
Râde forțat și ironic, scurt și sec.
- George n-are nicio legătură. Katerina are scenarii prea bine brodate în capul ăla pe care-l are degeaba! spune tare și clar, apoi pleacă din încăpere, într-un final.
Mă sprijin de spătarul scaunului și oftez ușurată. Pentru o secundă rămân uimită de viața ei, acoperită de minciuni și prefăcătorie, făcând un copil cu amantul ei și păstrându-și soțul asemenea unui cont bancar de care profită. Acum Katerina îmi stârnește greață, până realizez că e în aceași situație cu mine și încerc să-i găsesc calități.
Toată poveștea asta mă face să urc grăbită scările și să deschid sertarul repede, scoțând caietul și scrisorile de la Brooklyn. Le privesc și îmi trec mâna peste caiet, închizând ochii și inspirând pentru o secundă.
Privesc holul de la etaj și observ că Madeline e în biroul ei, cu ușa închisă. Iau toate plicurile, inclusiv caietul negru, și cobor tiptil scările. Ies în curte și observ că vremea e senină și mă bucur că nu e înădușeală, ca deobicei.
Mă așez pe baza fântâniței arteziene care nu e pornită acum și oftez, așezând plicurile și caietul lângă mine. Brooklyn merită să fie citit, să fie văzut, să fie știut, să știu care e de fapt inima lui și de ce bate pentru o idioată ca mine, o frângătoare de inimi. Aleg plicul trimis în cea mai îndepărtată zi, ultimul din teanc, și iau aer în piept, rupând-o vără cuțitașul special. Deschid foaia și văd scrisul dezordonat a lui Brooklyn. Schițez un zâmbet și încep să citesc:
"Jane Roy,
Degeaba? Degeaba ne-am iubit unul pe altul, Jane? Spune-mi, de ce aș scrie despre tine? Mă fascinezi fără să-mi doresc Jane, mă rănești fără să vrei, asta pentru că nu te accepți pe tine...
De ce mă pedepsești pe mine din vina destinului tău complicat și bine planificat? Oh, îmi amintesc ochii tăi atunci când mi-i închid pe ai mei, ochii tăi plini de stele și de frustrări, de ruperi de vise și de frânturi de reguli stricte...
Când am fumat cu tine știam că-i ilegal. Când te-am iubit știam că-i ilegal. Dar nu-mi păsa dacă-i ilegal, fiidcă tu ești ilegală, Jane. Ilegală de privit sau atins sau iubit... Ești o infracțiune, Jane, tu, întreaga ta ființă, cu ochii tăi și cuvintele tale irezistibile. "
Pun la loc hârtia în plic, cu privirea pierdută printre arborii înalți. Lacrimile îmi traversează obrajii reci și îmi îndrept mâna spre ele, ștergându-le încet. Simt inima aia mică și înghețată cum se rupe în bucăți și mai mici. Mă simt inutilă, fiind o muză atât de nepricepută și cu un suflet inexistent, despre care Brooklyn scrie ca despre o zeiță a dragostei.
Mă uit la teancul de scrisori și îmi vine în minte că Brooklyn are dreptul ăsta, deși nu l-ar accepta nici într-o mie de ani - să mă rănească, chiar și cu adevărul pur. Are dreptul ca eu să citesc scrisoare cu scrisoare, să mă enervez, să le rup sau să le dau foc, dar să le citesc.
Ridic scrisoarea a doua și îmi amintesc cum Olivia mi-a întins-o, dezamăgită și cu dezgust. O deschid încet și îmi trec degetele peste scrisul lui Brooklyn.
"Da, Jane. Da. Bucură-te că eu nu mă mai pot ferici.
Ai distrus un ocean, ai distrus o inimă, iar cu vorbele tale ai fi putut distruge mult mai repede până și Titanicul. Ai luat totul. Totul, Jane, totul. Și păstrează tot ce mi-ai luat, căci eu pe tine te vreau înapoi! Te urăsc că mă faci să te iubesc mai mult atunci când mi-e dor de frazele tale! Urăsc că nu te pot urî, Jane Roy și vreau să știi că ai mâinile pline de lacrimile și durerile mele.
Acum ce faci? Stai și mă privești căzându-ți cu sufletul meu în genunchi și rugându-mă de tine. Îmi vine să râd. Pot conștientiza asta, dar nu o pot repara.
Ești o boală incurabilă, Jane. Mă omori subit minut cu minut în care nu își fac apariția... "
Trântsc scrisoare în plic și plicul pe marginea fântânii, apoi îmi acopăr fața cu mâinile, plângând și suspinând. Oh, Brooklyn... Sunt propria mea moarte, nu știai? Sunt boala ta și deopotrivă a mea...
Mă gândesc dacă mai are rost să citesc scrisorile. Acum mi-e mai frică să deschid caietul nou al viselor lui Brooklyn atunci când îmi privește cuvintele atârnând în aerul înăbușit al nopții câmpului.
Iau scrisorile și deschid ușa, trântind-o la loc și făcând-o pe Madeline să mă privească cât urc scările repede, plângând fără niciun zgomot. Intru în camera mea și trântesc scrisorile în sertar, apoi mă pun pe parchetul rașchetat cu grijă și îmi sprijin spatele de patul din fier.
Expir și îmi șterg lacrimile, apoi mă ridic, gândindu-mă doar la faptul că nu s-a întâmplat nimic. Că Brooklyn e doar o persoană pe care am iubit-o și că destinul meu vrea altceva, și sunt sigură că drumul sorții e mai corect decât judecata mea.
Însă Brooklyn nu știe asta. Faptul că suntem toți niște păpuși în furtuna destinului, și că, de fapt, noi nu putem alege nimic, chiar dacă ni se dă dreptul de-a o face.
Dacă decid ca de acum, să reununț la Brooklyn și să-l las să mă lase să plec, atunci trebuie să știe și el cum stau lucrurile de fapt. Pe față, direct, fără sentimente sau ezitări, promit. Pentru că e doar un copil, și nimeni nu-i va spune cum e lumea asta. Sau, cel puțin, el nu va vrea să-i audă sau să le asculte sfaturile. Dar un lucru e cert - Brooklyn știe să asculte ceea ce-i spun. Și doar atât.
Așa că pornesc spre casa lui Brooklyn, fără nicio replică în minte, dar și fără vreo trăire, așa cum mi-am promis, sau, mai bine spus, i-am promis lui Brooklyn, prin mine, că nu voi ezita să-l las să aibă dreptul de a ști adevărul.
Nu te gândi la scrisori. îmi spun. Nu te gândi la păcatele tale sau la înșelăciunile de sentimente pe care le provoci, lui Brooklyn și deasemenea, și lui George. mă chinui să-mi rețin propriile sfaturi cât pășesc pe asfaltul nu foarte cald, fiindcă e o zi răcoroasă, ceea ce mă face să am mai multă încredere că lucrurile se pot termina.
Gândesc cuvintele astea și clatin din cap, dându-mi seama că sună sadic faptul că, pentru mine, să mă debarasez de propria-mi iubire de vară m-ar ajuta atât de mult cât să-mi aducă încredere și speranță...
