Fără să vreau, îl observ pe bărbatul cu ochii cenușii trecându-și degetele peste mai multe cărți. Scoate una și o răsfoiește, singur, într-un colț al camerei.
Îl privesc răsfoind cartea cu copertă roșie , groasă, punând-o la loc și sprijinindu-se de bibliotecă, ținându-și paharul de wisky în mână.
Mă mai petrece cu privirea și ochii noștrii se unesc din nou într-o privire scurtă, prefer să privesc oriunde altundeva.
Deabea acum observ că mai este o femeie aici. Defapt o fată, fiindcă nu-i dau mai mult de șaisprezece ani. Observ asemănările dintre ea și bărbatul cu ochi cenușii. Amândoi au aproximativ aceași nuanță a ochilor - însă ai ei sunt mai mult spre albastru, decât spre gri, iar părul are aceași nuanță, având și forma feței perfect la fel.
Sarah deja discută cu un bărbat de vreo patruzeci de ani, râzând și zâmbind fermecător când încă trei bărbați de aproximativ aceași vârstă intră în încăpere, conduși de mătușa Madeline.
După gustarea în care n-am făcut nimic decât să mânânc niște curmale și să beau puțină Pepsi-Cola, n-am făcut nimic, am stat, în spatele canapelei, privind mai mult în jos, analizând oamenii din încăpere și uitându-mă pe fereastră.
Însă, odată și odată, fără să înțeleg de unde a început totul, bărbatul cu ochii cenușii se apropie de mine și mă invită să dansăm. Și, din păcate, dansul ăla îmi amintește de casă, pentru că e un vals leșinat.
Începem să dansăm lent.
- Tu trebuie să fi bine cunoscuta Jane Roy, despre care Madeline povestește încontinuu. îmi spune. Eu sunt George McClere. Verișorul meu e soțul lui Michelle.
Nu spun nimic ceva timp, doar îl privesc.
- Fosta mea soție a murit acum șaisprezece ani, când a născut-o pe March. spune, arătând a fata pe care o observasem câteva minute în urmă.
- Îmi pare rău. reușesc să scot pe gură, însă complet neutru.
- Am venit aici pentru că, defapt, m-am plictisit de singurătate, Jane. îmi spune rar, privindu-mă în ochi. Și cred că am găsit pe cineva.
Îl privesc uimită. Se referă la mine?
- Însă Madeline spunea că ești mai sociabilă, mai vorbăreață, că s-ar putea scrie cărți cu tine în rolul principal. îmi zâmbește.
Mă desprind de el și plec fără să spun nimănui nimic, dar nimeni nu pare să aibă vreo legătură cu mine. Ies afară și-mi scot ultima țigară din pachet. O aprind și trag primul fum, ștergându-mi colțurile ochilor din care amenințau să curgă lacrimi.
- Brooklyn. șoptesc când îl observ privindu-mă.
Alerg spre poartă și mă sprijin cu palmele de ea, aruncând țigara într-o parte.
- Jane Roy, eu..., însă îl întrerup.
- Nu trebuie să spui nimic, Brooklyn. Nu vorbi.
Deabea acum îmi observ durerea de cap, și faptul că plouă.
- Nu, Jane Roy. Îmi pare rău. Eram ambii într-o poveste greșită și...
- Tu te auzi ce prostii spui? zâmbesc. Brooklyn, ăsta a fost doar sfârșitul capitolului întâi. Spune-mi, te rog, că încă scrii despre mine, că nu m-ai uitat, că fumurile de țigară ți-au rămas întipărite în minte, în același loc cu chipul meu.
- Da, Jane. Încă scriu despre tine.
O spune obosit, privind într-o parte. Extenuat de toată situația.
- Mă bucur. Eu vreau doar să-ți spun că..
Însă o voce mă întrerupe, iar eu mă întorc brusc.
- Jane, vino înăuntru.
Vin iarăși udă în casă, unde toată lumea mă privește. George se ridică și vine spre mine. Se pune în genunchi. Nu, nu, nu. Dau un pas înapoi.
- Lady Jane Roy.,...
Propoziția asta sună așa vulgar acum.
- Ai vrea să faci parte din viața mea?
Madeline mă ghiontește puțin, fapt ce înseamnă că nu am voie să spun nu.
Rămân cu gura căscată. Sunt într-o stare de șoc, încât nici măcar nu cred că pot scoate vreun sunet, vreun mormăit sau așa ceva.
Toți ne privesc, realizez că trag prea mult de timp. Sigur George a fost trimis de mama. Și sigur toată povestea asta e programată de mult timp.
Asta e adevărata poveste greșită, Brooklyn.
Doar gândul că aș păși spre altar, spre George McClere, spre o viață extrem de diferită, extrem de singură. La toate coșmarurile astea se adaugă și imaginea mea într-o rochie de mireasă.
Clatin din cap și observ că lacrimile amenință să se prelingă pe obrajii mei, pe care îi simt arzând.
- Eu..., mormăi încet, deabea reușind să scot sunetul dintre buze.
- Ea e prea emoționată, însă cu siguranță că e extrem de entuziasmată! Ăsta e un da! vorbește Madeline în locul meu. Însă hai să așteptăm până în primăvară, să împlinească și Janie nouăsprezece ani.
O privesc șocată, și, în același timp scârbită, cum negociază data la care voi fi vândută pentru averea unui dobitoc, despre care nu știe nimeni nimic.
Durerea de cap persistă și simt un cuțit învârtindu-se pe tot corpul meu, tăind fiecare parte din trup.
- Janie, urcă sus. îmi spune Madeline, evitând scena pe care urmam, cu siguranță, să o fac.
Îi privesc pe toți, plângând, dezgustată de planurile idioate pe care familia mea și le face. Ies, alergând . Pantofii cu toc mă încurcă, așa că îi scot și îi arunc undeva, pe iarba de lângă asfaltul ud. Încă plouă torențial, iar eu mă ud din nou, deși deabea începusem să mă usuc.
Ies pe porțile mari și îmi ridic rochia. ținând-o cu mâna, pentru a nu mă împiedica. Simt din nou cum toate gândurile mele se ciocnesc și formează bătălii, războaie uriașe.
Fără să-mi pot controla pașii, ajung în fața ușii lui Brooklyn. Ușa e încuiată. Mă întreb cât e ceasul. Însă îl văd, venind din livada de meri.
- Brooklyn! mă chinui să strig, însă vocea mea e răgușită, deviind pe diferite sunete înfundate.
Se întoarce și mă vede.
- Oh, Doamne! spune speriat, apoi fuge în casă, întorcându-se extrem de rapid cu cheia porții.
În ploaie, se chinuie să bage cheia în zăvor, însă noaptea și ploaia nu pot spune că îl ajută, sub bolta de frunze ce umbresc, întunericul fiind mai adânc acolo.
