21 iunie, 1949
- Oh, draga mea Janie! mă sărută femeia puțin grizonată din fața mea.
Ce mai cuceriri? adaugă curioasă.
- De toate verișoară Madeline... De toate! zâmbesc, rugându-mi valetul să îmi transporta bagajele, cu o simplă mișcare a capului.
- Cum ai călătorit? mă conduce pe poteca pietruită din fața casei ei.
- Totul a fost bine, n-am de ce să mă plâng. Peisajele plictisitoare, oceanul uriaș... Ca de obicei!
Privesc casa, acoperită de iederă pe turnul rotunjit, arborii înalți și zidurile puternice. Îmi petrec verile mereu aici, ador locul ăsta. Lacul ascuns prin câmpurile roditoare ale Charleston-ului.
- Viața voastră cum mai e? întreb, analizând fiecare centimetru din curtea verilor mele.
- Oh, viața noastră e grozavă! Ai auzit că Michelle s-a căsătorit? Cu un bogătan, deacum pe vreo șase ani lucrurile merg perfect! zâmbește către mine viclean, eu întorcându-I gestul.
- Satisfăcător, să înțeleg. chicotim amândouă.
Intru și surprind același covor vișiniu ce acoperă holul și scările, oprindu-se fără știre în capătul lor. Gramofonul este în același loc, plin de praf, parcă așteptându-mi seratele verii. Un valet îmi ia pelerina din stofă violet, croită special.
Privesc în ansamblu cele două etaje. Deabea aștept să-mi revăd camera special aranjată pentru mine, cu o fereastră uriașă ce dă spre câmpuri și spre lac, continuându-se cu un balcon rotund.
- Sper că nu vrei să renunți la camera ta de aici, chiar dacă ai crescut. îmi spune puțin emoționată.
- Sigur că nu voi renunța, verișoară Madeline! E specială pentru mine. La fel ca toate locurile astea ce-ți înconjoară casa. îi zâmbesc, urcând pe scările late.
Intru pe ușa albă, simplă, în camera în care mi-am trăit primul vis și ultimul, unde am fost o copilă și unde am devenit femeie.
- E exact așa cum ai lăsat-o, Jane. Ai programul liber până la cină. La șase, ca întotdeauna. Vor veni Michelle și Christian. Să nu întârzi. mă anunță verișoara Madeline, apoi iese din încăperea pe care am găsit-o exact așa cum am lăsat-o.
Privesc câmpul și zâmbesc, apoi cobor treptele spre ieșire, repede. Alerg și mă învârt cu brațele în aer prin câmpul verde. Mă îndrept spre lacul pe care l-am părăsit fericită anul trecut, așa cum îl regăsesc acum. Mă sprijin cu brațul în salcia bătrână, ce-mi face o sferă de răcoare în înădușeala verii. Privesc cerul. Albastru într-o parte, albastru cristalin, ca ochii unui copil naiv. Cealaltă parte e plină de nori cenușii ce se luptă să-și învingă propria copilărie...
Când îmi cobor privirea, găsesc un băiat aruncându-se doar în blugii săi albaștrii și uzați în apa călduță a lacului. Se ridică cu capul afară din apele cristaline și râde, chiuind fericit pentru prima scufundare de anul acesta. Mă apropi și îl privesc minute în șir zâmbind, fără să mă observe. Atunci când iese, ud leoarcă și își pune tricoul, udându-l și pe acesta, mă observă și strigă:
- Și tu cine naiba mai ești? se apropie de mine ușor-ușor.
- Lady Jane Roy. îi răspund scurt și sec.
- Oh, Doamne! Scuze, adică, scuză-mă... Adică... Scuzați-mă! M-am comportat ca un nebun, acolo, adică... Vă rog, dacă... spune emoționat.
